Organizația Națiunilor Unite

Organizaţia Naţiunilor Unite

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale –state suverane- cât şi domeniile în care se implica, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii naţionale.

O.N.U nu este o organizaţie supranaţională, nu are competentele unui guvern mondial, ci reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca “un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune”. ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale, ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14 puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi prevenirea războiului.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D. Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie 1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate elaborării Cartei ONU.

Istoricul fondării ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost proiectată de aliaţii anglo-americani (în principal de americani) încă din timpul desfăşurării celui de-al doilea război mondial (1939-1945).

„În pofida experienţelor sale din perioada interbelică, SUA s-a întors în cursul celui de-al doilea război mondial la credinţa wilsoniană că în Europa postbelică puterea politicilor şi interesele naţionale pure vor fi de importanţă minimă.” Experienţa nefericită a perioadei interbelice, marcate de efectele eşecului sistemului securităţii colective bazate pe tratatele de pace de la Paris (1919-1920) şi de izolaţionismul tradiţional al politicii externe a SUA, a avut un rol fundamental în structurarea noii organizaţii internaţionale menite să prevină conflictele interstatale, să menţină pacea în lume şi să stimuleze cooperarea dintre naţiuni şi state. Astfel, Carta Atlanticului, semnată la 11 august 1941 la bază militară Argentia din Insulele Newfoudland (Oceanul Atlantic) de către preşedintele SUA Franklin Delano Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill, poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Naţiunilor Unite, fiind dată publicităţii la 14 august 1941. Ea a fost urmată de Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin care se forma coaliţia antihitleristă, deschisă chiar şi statelor nebeligerante care împărtăşeau principiile expuse în Carta Atlanticului (vezi menţionarea Declaraţiei Naţiunilor Unite în art.3 din Carta ONU). Un rol mai mult sau mai puţin important au avut şi conferinţele interaliate din 1943 şi 1944 de la Casablanca, Quebec, Moscova, Cairo, Teheran, dar mai ales cele de la Dumbarton Oaks (21 august-28 septembrie şi 29 septembrie-7 octombrie1944) şi Yalta (4-11 februarie 1945), în Crimeea dându-şi URSS acordul pentru constituirea ONU.