Politici de Gestionare a Deșeurilor

INTRODUCERE

Salubrizarea mediului urban constituia, până în urmă cu puţin timp, o temă care se discuta doar în dezbaterile publice, odată cu menţionarea necesităţii de a transporta deşeul în afara limitelor spaţiului de locuit. Colectarea deşeurilor din oraşe, din motive estetice şi ca sarcină a organelor publice, datează, în Europa centrală încă din perioada Renaşterii. Accelerarea răspândirii epidemiilor prin contactul cu deşeurile din gospodării particulare sau de exemplu din amplasamente pentru tratamente medicale este astăzi un fapt cunoscut, căruia i se caută soluţii în cadrul asigurărilor sociale. Microrganismele şi substanţele din reziduurile urbane pot afecta sănătatea oamenilor. Multe dintre mecanismele de transport şi de manifestare ale acestora sunt cunoscute şi constituie obiect al prezentului ghid. Măsurile de prevenire (de exemplu respectarea distanţelor de siguranţă, a intervalelor de ridicare a gunoiului, a interdicţiei de acces în rampele de gunoi deschise) sunt stabilite astăzi de către autorităţile de control şi de cele care eliberează autorizaţii, autoritati care asigură totodată şi realizarea lor.

Cu puţine decenii în urmă, în Europa, îndepărtarea deşeurilor avea loc într-o formă adeseori periculoasă pentru mediu. Gunoiul era evacuat în gropi săpate în pământ, iar apoi ars. În a doua jumătate a acestui1 secol, prin aceste metode, au fost eliberate cantităţi mari de halogeni şi hidrocarburi, care au ajuns în circuitele biogeochimice locale sau globale ale substanţelor în natură. Gazul metan şi dioxidul de carbon, generate prin descompunerea anerobă şi aerobă a materialelor organice din deşeu, contribuie astăzi considerabil la schimbarea climei pe glob. Căile de răspândire a substanţelor dăunătoare sunt aerul şi apele de infiltraţie din depozitele de reziduuri neprotejate.

Prin recunoaşterea influenţei substanţelor dăunătoare asupra organismelor vii şi adoptând o tehnică de analiză îmbunătăţită, discuţiei i s-a adăugat la începutul anilor 80, o nouă dimensiune. Gunoiul urban a început să fie considerat ca un amestec nedefinit de substanţe, mai mult sau mai puţin dăunător din punct de vedere chimic, dar care, prin reacţii chimice şi biologice interne, poate conduce la alte substanţe şi mai dăunătoare. Depozitele de deşeuri, privite până acum formal au început să fie denumite „depozite – reactor”. După acest moment, oamenii de ştiinţă au început să acorde atenţie potenţialului reactiv al deşeurilor şi emisiilor nocive ale acestora. În cadrul gospodăririi deşeurilor, la estimarea efectelor asupra mediului înconjurător, nu se mai discută numai despre felul şi tehnica înlăturării deşeurilor, ci şi despre prioritatea strategiilor şi activităţilor de evitare a formării deseurilor şi de valorificare a acestora. Totodată este recomandată estimarea cantităţii şi calităţii resturilor rămase, a necesităţii de tratare a acestora, precum şi a emisiilor produse pe termen lung.

Strategiile şi planurile managementului deşeurilor sunt astăzi conturate la nivel internaţional astfel:

- evitarea formării deşeurilor;

- valorificarea deşeurilor;

- îndepărtarea deşeurilor.

Dacă evitarea formării unui anumit deşeu nu este posibilă, atunci trebuie pus accentul pe valorificarea sau reciclarea acestuia. Aceasta operaţie se diferenţiază, din punct de vedere tehnologic, în funcţie de metodele valorificării materiale sau termice. În primul rând, trebuie să i se acorde prioritate valorificării materiale a reziduurilor, prin recuperarea (cel puţin parţială) a energiei şi materialului folosite la fabricarea produsului. În cazuri particulare este necesară şi estimarea efectelor valorificării şi a tehnicii de valorificare asupra mediului natural şi antropizat. Trebuie să se stabilească exact, printr-o evaluare tehnică şi ecologica ce efecte au acţiunile intenţionate (verificarea compatibilităţii cu mediul înconjurător), precum şi luarea in considerare a faptului că valorificarea deşeului conduce la o poluare a mediului mai mică decât îndepărtarea lui.

În acelaşi timp, trebuie examinată amănunţit fiabilitatea tehnică şi economică a sistemului de valorificare, numai in acest mod putându-se stabili cu exactitate durabilitatea investiţiilor şi funcţionarea îndelungată a instalaţiilor de protecţie a mediului.

Diminuarea poluarii mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri, predomină în toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este recomandată o intervenţie adecvata încă din timpul procesul de producţie a bunurilor de consum şi a alimentelor de tot felul, după care este necesară punerea în aplicare a tuturor posibilităţilor de valorificare a deşeurilor, în condiţiile luării în seamă a efectelor asupra mediului.

Independent de tehnologia de salubrizare folosită şi de modul utilizări eficiente a variantelor de valorificare, trebuie luat în considerare faptul că rămâne în urmă o cantitate mai mare sau mai mică de reziduuri. Această cantitate va trebui depozitată direct sau sub formă de cenuşă, ea constituindu-se ca un corp străin în mediu. De aceea, depozitele pentru aceste reziduuri finale sunt izolate, prin bariere din ce în ce mai eficiente, de zonele locuite şi sunt construite pentru utilizare pe o perioadă de cca. 10-15 ani.

O îndepărtarea ecologică a deşeurilor poate fi obţinută numai respectănd toate componentele sistemului unitar:

- colectare;

- valorificare;

- tratare;

- depozitare.

După colectarea ordonată şi regulată, în spiritul protecţiei sănătăţii în localitate, ar trebui să aibă loc o valorificare maximă a componentelor reziduurilor, având în vedere beneficiile economice şi ecologice. In acest caz se poate vorbi despre tratarea biologică şi valorificarea corelată a deşeurilor organice (deseuri din bucătărie şi din gradini), colectate separat.

În final, deşeurile rămase trebuie îndepărtate ecologic. În starea de depozitare finală, deşeul trebuie să aibă o structură cât se poate de inertă (neutră faţă de mediu), adică să fie stabil din punct de vedere fizico-chimic şi sărac în emisii, pe termen lung. Pentru indeplinirea acestor cerinţe este necesară tratarea termică sau mecano-biologică a deşeurilor şi izolarea zonei de depozitare finală, prin măsuri de protecţie adecvate în conformitate cu tipul si compozitia evolutiva a deşeurilor, prognozată pe termen lung.

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE

1.1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ

Conceptul de durabilitate provine din literatura de specialitate, referindu-se la modelul de utilizare a resurselor. Într-adevăr, gestiunea unei resurse se defineşte drept durabilă dacă, fiind cunoscută capacitatea sa de refacere, nu se exagerează în exploatarea sa peste un anumit prag. În acest sens, gestiunea durabilă înseamnă, de exemplu, a folosi marea pentru pescuit respectând ciclul natural de reproducere al peştilor şi asigurând, prin urmare, altora şi nouă înşine posibilitatea de a continua această activitate. În schimb, când folosirea unei resurse depăşeşte acest prag, apare o diminuare consi¬derabilă a stocului (adică a populaţiei de peşte), şi daunele, nu numai de ordin economic, pe care acest lucru le implică.

În general, tema durabilităţii se referă la resursele naturale regenerabile, adică acelea care au capacitatea de a se reproduce sau de a se regenera: fauna oceanică, pădurea, solul etc.

Resursele care nu au această caracteristică, de exemplu resursele minerale, sunt definite ca epuizabile. Pentru acestea se poate vorbi mai degrabă de momentele şi condiţiile exploatării optime a resursei respective, decât de durabilitate. Trebuie subliniat că, în cazul resurselor epuizabile, poate exista o legătură între exploatarea resursei şi căutarea de noi zăcăminte sau înlocuitori.

Pentru a evalua lipsa unei resurse epuizabile, se ia adesea ca punct de referinţă raportul dintre consum şi rezerve. Acest tip de evaluare neglijează însă faptul ca preţul poate să crească şi acest lucru ar duce la o reducere a cererii, reechilibrând sistemul. Pe de altă parte, se admite necesitatea completării acţiunii pieţei cu o formă a controlului public, deoarece sistemul drepturilor de proprietate asupra bunurilor mediului nu garantează conservarea acestora .

Punctul final al procesului este dezvoltarea durabilă. Este vorba de un ansamblu de mai multe componente, în care categorii diferite precum durabilitatea şi dezvoltarea dau viaţă unei uniuni complexe, în anumite privinţe contradictorie, dar cu siguranţă bogată în puncte de referinţă şi sugestii.

Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunităţile caută căi de dezvoltare economică, beneficiind, de asemenea, de mediul înconjurător local sau care să aducă beneficii calităţii vieţii. A devenit un ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit că modurile de interpretare tradiţionale de planificare şi dezvoltare creează, mai mult decât rezolvă probleme de mediu înconjurător sau sociale. Acolo unde interpretările tradiţionale pot conduce la aglomerare, extindere, poluare şi consum excesiv de resurse, dezvoltarea durabilă oferă soluţii reale şi de durată care ne consolidează viitorul.

Ca o comunitate să fie, într-adevăr, durabilă trebuie să adopte o abordare în trei direcţii, care ia în considerare resursele economice, ale mediului înconjurător şi cele culturale. Comunităţile trebuie să ia în considerare aceste necesităţi nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung.