Pregătirea Profesională a Funcționarilor Publici

I.Funcţionarul public, concept şi tipologie

Noţiunea de funcţionar public a fost definită pentru prima dată în legislaţia noastră în Legea privind Statutul funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 - unul din primele statute ale funcţionarilor publici din această parte a Europei. În articolul 1 al acestui document se menţionează: „ sunt funcţionari publici cetăţenii români, fără deosebire de sex, care îndeplinesc un serviciu public permanent (civil sau eclesiastic) la stat, judeţ, comună sau la instituţiile al căror buget este supus aprobării Parlamentului, Guvernului sau Consiliilor judeţene şi comunale”. Cu timpul au fost formulate diverse critici la această definiţie şi alţi autori au exprimat concepţia lor referitoare la funcţionarul public. Câteva exemple sunt prezentate în continuare. În 1934, P. Negulescu , în lucrarea Tratat de drept administrativ, definea funcţionarii publici astfel: cetăţeni care, fiind numiţi de autoritatea competentă şi investiţi în mod legal cu atributele funcţiilor lor, prestează în mod permanent o anumită activitate, ce nu este exclusiv manuală, în scop de a face să funcţioneze un serviciu public în schimbul unui salariu plătit periodic. În literatura de specialitate dinainte de Revoluţia din decembrie 1989, Antonie Iorgovan definea noţiunea de funcţionar public ca fiind persoana fizică care este investită în mod legal, prin actul de voinţă unilateral a unui organ de stat, cu sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii de stat în vederea realizării competenţei organului din structura căruia face parte funcţia respectivă.

În concepţia cadrului legislativ actual funcţionar public este persoana fizică numită într-o funcţie publică, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, cu respectarea dispoziţiilor respective legi; totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice constituie corpul funcţionarilor publici În alte accepţiuni funcţionarul public este persoana care desfăşoară activitatea în instituţii şi/sau autorităţi publice pe un post şi/sau funcţie publică în structura căreia s-au determinat obiective individuale, sarcini, competenţe şi responsabilităţi clare, concise şi necontradictorii prin care titularul contribuie la realizarea misiunii autorităţii/instituţiei publice în care a fost numit potrivit cadrului legislativ specific. Valentin I. Prisăcaru susţine că funcţionarul public este acea persoană fizică ce, cu respectarea condiţiilor cerute le lege, a fost învestită prin numire într-o funcţie publică, pentru a desfăşura, contra unui salariu, o activitate continuă şi ritmică într-un serviciu public administrativ. Pe timpul cât deţine funcţia publică, persoana fizică se bucură de stabilitate şi are anumite drepturi şi îi revin anumite obligaţii.

România, din 1989 încoace a trecut printr-o perioadă de tranziţie, proces întâlnit atât în sfera practică a administraţiei publice, cât şi în cea formală său mai exact normativă. Lăsând la o parte Codul de conduită, funcţionarul public are drepturi şi obligaţii garantate prin diverse acte emise special pentru el că de exemplu Statutul funcţionarilor publici sau Deontologia profesionala a funcţionarului public. Aceste drepturi şi obligaţii sunt de cele mai multe ori greşit înţelese de către funcţionarii publici, care din păcate vad drepturile lor mai presus de obligaţiile care le revin.

Este important să se precizeze că reprezentanţii politici nu sunt funcţionari publici, dar ei ocupă diferite posturi şi funcţii publice în sectorul public. Aceştia urmăresc în principal realizarea unor obiective politice şi intervin în sistemele de management public prin deciziile politice pe care le fundamentează sau iniţiază. Ei au o misiune politică şi adesea aceasta nu coincide cu misiunea socială pe care o au instituţiile şi autorităţile publice. Mai mult decât atât, deşi structura formală determină foarte bine poziţia reprezentanţilor politici în sistemul organizatoric al instituţiei sau autorităţii publice, titularii funcţiilor publice proveniţi din sfera politicului tind să intervină în conţinutul acestor funcţii publice şi să le redefinească obiectivele, chiar sarcinile, competenţele şi responsabilităţile posturilor publice recunoscute prin structura formală, antrenând adesea disfuncţionalităţi ale căror efecte continuă şi după încheierea perioadei mandatului politic pe care l-a avut reprezentantul unei formaţiuni care a obţinut majoritatea în alegeri. Aceasta deoarece adesea există diferenţe între sistemul de obiective ale instituţie/autorităţii publice derivate din misiunea socială şi obiectivele politice ale partidelor care obţin majoritatea în alegeri într-o perioadă determinată.

În ţările dezvoltate, unde viaţa politică a ajuns la un anumit grad de maturitate şi valorile politice reprezentative sunt bine cunoscute de alegători şi politicieni desigur, este din ce în ce mai evidentă compatibilitatea de conţinut în sistemul de obiective al celor două părţi, astfel încât schimbările care apar ca urmare a rezultatelor alegerilor nu fac decât să nuanţeze politicile şi strategiile generale, să diversifice modalităţile de realizare a misiunii sociale a instituţiilor şi autorităţilor publice, fără că intervenţiile să determine sincope care să dezechilibreze sectorul public în ansamblul lui.