Managementul calității - procesul de predare-învățare

Capitolul 1: Alegerea subiectului

1.1. Identificarea procesului

În esenţă, procesul de predare-invatare este un sistem de comunicare ce se consumă între un factor emiţător de informaţie, rol pe care îl îndeplineşte în cea mai mare măsură educatorul, şi un receptor beneficiar al informaţiei-elevul.

Personalitatea educatorului are un rol deosebit, cucereşte afectiv pe elev şi îl determină să adere intelectual la ideile pe care i le comunică. Modul cum educatorul gândeşte şi îşi exteriorizează gândurile reprezintă pentru elev un model metodologic care îl călăuzeşte în propriul lui fel de a gândi şi de a se exprima. Condiţionarea intelectual-afectivă a activităţii elevului de către educator reprezintă pentru acesta din urmă nu numai pretext de autoritate, ci mai ales responsabilităţi sporite cu privire la calitatea influenţelor intelectuale şi etice pe care le exercită asupra elevilor săi şi care se exprimă, în cele din urmă, în concordanţa dintre normele pe care le proclamă şi conduitele sale.

Elevii trebuie învăţaţi din prima zi de şcoală să gândească cu propriul cap, să ştie să se folosească independent de o serie de repere şi instrumente pentru investigarea independentă a lumii. Capacitatea de a dispune de „tact pedagogic” este recunoscută acelor categorii de educatori care reuşesc să călăuzească cu grijă eforturile elevului, care manifestă înţelegere faţă de eşecurile sale şi îl ajută cu răbdare să le depăşească fără să facă însă concesii cu privire la respectarea

normelor autorităţii şcolare sau a obligaţiilor de instruire pe care le impune programa de învăţământ.

Calitatea educatorului de a fi „apropiat” de elevi, fără ca acest atribut să-i ştirbească autoritatea decurge nu atât din valorificarea potenţelor sale afective, cât mai ales din nivelul pregătirii sale profesionale, care se exprimă în capacitatea de a face accesibilă tuturor elevilor materia pe care o predă.

Un climat şcolar autentic educativ se bazează pe respectul mutual născut din cooperarea dintre educator şi elevi şi din promovarea aceluiaşi stil de raporturi între elevii înşişi. Pedagogia contemporană promovează un stil de raporturi între educatori şi elevi caracterizat prin corelarea autorităţii factorilor pedagogici cu tendinţele copilului şi cu capacităţile sale de a-şi autoregla conduitele. Autoritatea educatorului se exercită consecvent în acele situaţii educaţionale cărora elevul nu poate să le facă faţă cu propriile forţe, pe care nu este capabil să le rezolve fără sprijinul direct şi sistematic al educatorului. Practic în sistemul şcolar contemporan, corelarea dintre motivaţia externă şi cea internă se sprijină pe mecanismul comunicării bilaterale dintre educator şi elevi, modalitate predominantă de reglare a procesului educaţional. Sistemul de comunicare univocă cedează astăzi locul colaborării dintre educator şi elev într-un efort comun şi coordonat ce tinde să apropie pe elev de înţelegerea adevărurilor ştiinţei şi a normelor convieţuirii umane.

În învăţământul modern, stilul şi conţinutul raporturilor dintre educatori şi elevi sunt puternic influenţate de mijloacele didactice prin care se realizează funcţia informaţională a învăţământului. Mijloacele moderne (audio-vizuale) schimbă ansamblul funcţiilor pedagogice ale educatorului. Profesorul este degrevat de o parte dintre sarcinile sale de comunicare a informaţiei ştiinţifice de către mijloacele moderne; el devine astfel disponibil pentru realizarea mai eficientă a altor obligaţii pedagogice: poate să observe şi să îndrume mai degajat activităţile independente ale elevilor, să-i sprijine în consolidarea cunoştinţelor. Profesorul se transformă astfel dintr-un „mentor” a toate ştiutor într-un partener cu mai multă experienţă care participă alături de elevii săi la dezbaterea unor probleme ştiinţifice de actualitate. Comunicarea bilaterală educator-elev dobândeşte un dublu sens. Ea nu mai înseamnă numai dialog între profesor şi elev, ci mediază dialogul dintre elevii înşişi. Răspunzând la întrebările elevilor, profesorul clarifică cunoştinţele, dar sugerează elevilor noi piste de abordare a temelor pe care le discută între ei. Acest lucru nu înseamnă ca i se ştirbeşte din prestigiul său profesional.

Condiţiile calitativ sporite pe care mijloacele didactice moderne le oferă elevului pentru ca el să se poată instrui relativ independent de tutela intelectuală a profesorului reprezintă o caracteristică esenţială a mutaţiilor pe care noile tehnici le determină în sfera raporturilor dintre educator şi elev.

Elevul nu-l deposedează pe profesor de valorile pe care le primeşte de la el. Dimpotrivă! Profesorul s-ar putea să iasă şi el în câştig! În procesul educaţiei „nu se ştie cine dă şi cine primeşte”(L. Bloy); nici elevul în momentul în care înapoiază ce a primit nu pierde ceea ce transmite.(J.J.Vincensini)

Utilizarea tehnicilor noi în activitatea didactică pune în faţa educatorilor exigenţe ce ţin de calitatea pregătirii lor. Pentru a uza de mijloacele noi profesorul trebuie să se instruiască el însuşi, pentru ca să înveţe să le folosească şi să le valorifice din punt de vedere pedagogic. În alegea mijloacelor moderne de comunicare trebuie să se ţină cont de normarea în concordanţă cu nivelul general finalităţii sistemului şcolar în fiecare etapă a dezvoltării acestuia.

Diagrama de pe pagina următoare prezintă etapele învăţării eficiente. Metodele utilizate variază în funcţie de obiectivele de învăţare ale elevului, de natura sarcinii de învăţare şi de stilul de învăţare preferat al elevului. De exemplu, pentru unii elevi, etapa de Reflecţie va presupune discutarea sarcinii în timp ce aceasta este îndeplinită. Pentru alţii, ea va presupune o “reluare” de zece minute la finalul activităţii. În această perspectivă, toate etapele trebuie să fie prezente pentru ca învăţarea propriu-zisă să fie eficientă. Acest lucru este valabil atât pentru învăţarea în grup, cât şi pentru cea individuală.

Capitolul 2. Caracteristicile fenomenului

2.1. Stabilirea valorilor tinta