Riscurile Antreprenoriale și Metodele de Minimizare a Lor

Cap.I RISCURILE ANTREPRENORIALE-CONCEPT THEORETIC

1.1 Definirea notiuniei de antreprenoriat.

Expansiunea marilor companii, concentrarea capitalurilor înseamnă axiome ale evoluţiei economiei, însemnă manifestarea unei forme a industrialismului. Actuala perioadă se caracterizează prin creşterea numerică a şefilor tehnici a întreprinderilor, a managerilor, a directorilor care coordonează producţia. Perioada industrialismului se caracterizează prin apariţia şi dominaţia întreprinderilor mari, societăţilor anonime (S.A.), utilizarea maşinismului, abundenţa în produse, apariţia întreprinderilor monopoliste. Puterea tehnologică şi financiară a corporaţiilor s-a multiplicat cu ajutorul principiilor managementului, principii elaborate de economişti americani. În contextul econmomiei manageriale rolul determinant al micului întreprinzător a fost cedat clasei specializate de manageri. Codul civilizaţiei industriale este definit prin 6 principii: standardizare; specializare; sincronizare; concentrare; maximizare; centralizare, care dădeau câştig de cauză noilor întreprinderi.

Ele au apărut în jurul anilor ’40, triumfând 3 decenii. În momentul în care industria automobilului, a produselor chimice şi a mijloacelor de transsport a cedat rolul electronicii, s-a produs o schimbare în industrie, bazată pe consum excesiv de resurse naturale, intrându-se în era microelectronicii şi a consumatorului. S-a permis reafirmarea întreprinzătorului prin produse care înmagazinau ştiinţe tehnologice, informaţii de înalt grad; produse care necesitau personal instruit, punîndu-se pe loc secund capitalul. Apare noua teză a marketingului: calitatea produselor şi serviciilor complete pentru clienţi înlocuind teza anterioară: maximizarea volumuli de vânzări, de a determina clienţii să cumpere.

La sfârşitul anilor ’70, au apărut tendinţe de trecere de la o economie de tip managerial la o economie de tip antreprenorial. Antreprenoriatul provine din fr. antrepreneur, a apărut înainte de definiţia concepţiei antreprenoriale. În sec. XVI, în Franţa persoanele care conduceau expediţiile militare se numeau antrepreneur, ulterior termenul era folosit pentru orice persoană care cumpără mărfuri şi le vinde la preţuri incerte.

În sec. XX a supravieţuit definiţia potrivit căreia antreprenorul era agentul care prin unirea mijloacelor de producţie obţine produse care asigură remunerarea întregului capital. În Anglia se utilizează mai mulţi termeni pentru antreprenor: aventurier, preluator, inventator. Economiştii britanici Smith şi Marshall nu au definit antreprenoriatul pt că nu puteau să utilizeze în teoria liberalismului clasic factorii sociali sau culturali necuantificabili precum antreprenoriatul. Economiştii americani, puşi în faţa dezvoltării marilor corporaţii au definit antreprenoriatul ca pe o funcţie separată fie de proprietate fie de ofertă de capital. La sfârşitul deceniului 7 din sec. XIX se stabileşte distincţia între capitalişti şi întreprinzători. În 1982, un economist american consideră că asumarea riscului este un atribut distinct al producătorului, considerându-l un factor de producţie ca şi pământul, munca, capitalul.

Întreprinzătorului i se ataşează 3 funcţii principale:

• de conducere, de inovaţie

• de adaptare la schimbări

• de asumare a riscurilor

În România, definiţia antreprenoriatului vine de la Virgil Madgearu, de la Academia de Înalte Studii Economice: defineşte noţiunea de întreprinzător pornind de la noţiunea de întreprindere. La societăţi anonime acţionarii sunt întreprinzători deoarece îşî asumă riscul capitalului şi au interesul rentabilităţii. Aceste două caracteristici erau considerate esenţiale pentru întreprinzător.

În literatura de specialitate se face diferenţă între antreprenor şi întreprinzător:

Întreprinzătorul este definit ca fiind cel care trece uşor la acţiune, are iniţiativă (şeful de întreprindere);

Antreprenorul este persoana care execută pe bază de contract anumite lucrări în schimbul unei sume de bani (în particular: construcţii).

Întreprinzătorul este definit diferit, în funcţie de state:

Italia: cel care exercită activitate economică organizată în scopul de producţie şi schimb;

Anglia: persoana care organizează o afacere asumându-şi riscurile pentru obţinerea profitului;

SUA: persoana care creează o afacere, asumând riscuri şi incertitudinea de a obţine profit, şi care creşte afacerea prin identificarea oportunităţilor şi a resurselor necesare în vederea capitalizării acestor oportunităţi.