Sectorul Public - Parteneriatul Public-Privat

ECONOMIA PRIVATA, ECONOMIA PUBLICA

- Economia - ca realitate a vietii sociale

- Stiinte despre aceasta realitate a vietii sociale

- Stiinta economia si interesul public

Pentru întelegerea complexelor realitatii economice de azi, dintre care multe sunt produsul unui trecut mai apropiat sau mai îndepartat, studiul fenomenelor si proceselor economice ce s-au derulat de-a lungul timpului apare în mod firesc necesar si nu este întîmplator ca în preocuparile stiintifice ale unor laureati ai Premiului Nobel se întîlnesc si cele de istorie a economiei. Istoria economiei este o stiinta sociala, facînd parte din grupa stiintelor economice; ea studiaza fenomenele si procesele economice, ramurile economice si economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri pîna în zilele noastre.

Utilizînd timpul ca element de întelegere a economiei se poate aborda cercetarea unor spatii mari, cum sînt epocile istorice, însa cercetarea este mai eficienta daca se investigheaza segmente de timp mai mici, sau anumite evenimente cu implicatii nationale si internationale (Revolutia Franceza, Primul Razboi Mondial, Al Doilea Razboi Mondial).

Analizînd economia din punct de vedere al spatiului cercetarea poate viza în ansamblu economia lumii, dar si a continentelor sau a unor zone geografice regionale. În procesul de cercetare istoria economiei utilizeaza un numar mare de izvoare, atît scrise cît si nescrise, avînd avantajul ca problemele care intereseaza azi beneficiaza în cea mai mare parte de izvoare scrise, inclusiv date statistice care favorizeaza o cercetare de înalta eficienta.

Utilizînd surse exacte, istoria economiei pune la dispozitia factorilor de decizie date obiective, care permit o mai buna întelegere a realitatii si evitarea unor erori care, de regula, au costuri economice si sociale ridicate.

Cercetarile de istorie a economiei dateaza de la începutul secolului trecut si au aparut mai întîi în Anglia, apoi în Germania, Franta si Italia. În spatiul românesc, ele dateaza de la mijlocul secolului trecut si apartin generatiei de la 1848 care, prin Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad au cautat în trecutul economiei cai de solutionare a problemelor economice românesti din vremea lor.

Cercetarile stiintifice s-au dezvoltat dupa întemeierea Academiei Române si înfiintarea Academiei de Înalte Studii Comerciale si Industriale.

În perioada interbelica studii si lucrari de istorie economica au apartinut reputatilor economisti Virgil Madgearu, Victor Stanescu, Mihail Manoilescu, Vintila Bratianu, M. Constantinescu s.a. Dupa 1990 asistam la o relansare a acestui domeniu de cercetare, pe deplin motivata de noile realitati economice românesti si din lumea internationala.

Economia ca realitate exista din trei motive: „pentru ca natura e zgarcita cu omul” (Aristotel), pentru ca viata este scurta si trebuie implinita in orice sector uman, si pentru ca omul sa poarte responsabilitatea echilibrului social, trebuie sa produca in respect pentru protectia mediului si echilibrul comunitatilor.

Economia ca realitate sociala e un raspuns firesc, natural si social al omului la zgarcenia naturii pentru a-si implini viata producand bunuri economice. Aceste bunuri economice costa si prin urmare, atunci cand punem problema obtinerii lor ne ghidam dupa principiul rationalitatii deoarece resursele sunt limitate.

In calitate de ramuraq a stiintei economice, economia publica ne ajuta: sa intelegem relatia dintre sectorul public si limitarea resurselor, sa intelegem relatia dintre rationalitate si justitie sociala in utilizarea resurselor limitate, sa cunoastem si sa intelegem externalitatile pozitive si negative ale sectorului public, sa cunoastem perspectiva reformarii sectorului public in functie de comparatia dintre esecurile pietei si esecurile guvernamentale.

Sectorul public este prezent în viaţa economicã în mai multe modalitãţi. Nu existã economie de piaţã în care sectorul public, mai mult sau mai puţin sã nu se regãseascã, direct sau indirect, între factorii care influenţeazã şi orienteazã agenţii economici, respectiv activitatea acestora.

În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea guvernului. Existã multe aspecte ale vieţii noastre care capãtã atributul de public şi prin urmare, sunt corelate cu sectorul public: învãţãmânt public (de stat), bunuri publice, cheltuieli publice, finanţe publice, întreprinderi publice (de stat), alegere publicã, opinie publicã, relaţii publice, interes public, servicii publice etc. Multe alte activitãţi economice reflectã întrepãtrunderile dintre sectorul public şi cel privat, cum este de exemplu asigurarea calitãţii produselor alimentare realizate de societãţi comerciale private prin controlul realizat de inspectori publici.

Sectorul public reprezintã acea parte a economiei în care se manifestã proprietatea publicã. Ca subiecţi de proprietate publicã se pot identifica toate agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societãţile publice care produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte. Astfel, ca obiect de proprietate publicã se identificã nu numai bunurile publice, ci şi unele bunuri private şi mixte, adicã cele care îşi pierd din trãsãturile bunurilor publice în anumite condiţii de piaţã.

Sectorul public, definit în funcţie de forma de proprietate se caracterizeazã prin douã elemente: dimensiune şi intensitate.

Dimensiunea sectorului public variazã de la ţarã la ţarã, în funcţie de ideologia politicã a guvernului aflat la conducere şi exprimã domeniile în care se manifestã intervenţia statului.

Intensitatea sectorului public diferã nu numai de la o economie la alta, dar şi de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimã amploarea acţiunilor statului în domeniu.

Astfel, sãnãtatea este un domeniu în care se poate regãsi sectorul public; învãţãmântul, transportul, la fel, ceea ce înseamnã cã prin includerea acestor domenii de intervenţie în activitatea sectorului public, dimensiunea acestuia creşte. În schimb, cât de mult intervine într-un domeniu sau altul, sau, altfel spus cât de amplã este reglementarea publicã a unor aspecte ale vieţii economice înseamnã intensitatea sectorului public. De exemplu, sectorul public este mai intens în învãţãmânt dacã predominã şcolile publice, faţã de cele private, şi de asemenea este mai intens în agricultura în care activitatea fermierilor, ţãranilor sau asociaţiilor agricole este reglementatã prin preţurile produselor, fiscalitatea, subvenţiile acordate etc.

Economia sectorului public este acea parte a Economiei care studiazã sectorul public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse. Nevoia de sector public este o consecinţã a pieţei şi mecanismelor ei care nu genereazã în toate condiţiile rezultatele propuse, apãrând aşa-numitul eşec al pieţei. Resursele sectorului public abordate complex, în procesul atragerii, utilizãrii, administrãrii lor se concretizeazã în elemente materiale, financiare şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societãţii.