Sistemul de Sănătate din Suedia

Capitolul 1. Stadiul cercetărilor în literatura de specialitate privind sistemul sanitar din Suedia

Structura curentă a sistemului sanitar suedez este rezultatul unor profunde acumulări instituționale și reglementare în acest domeniu. În secolul al XVII-lea, atât în zonele urbane, cât și în zonele rurale (unde locuia majoritatea populației), statul angaja medici pentru a oferi asistență medicală de bază gratuită.

Primul spital al Suediei, Serafimer, a fost construit în Stockholm în anul 1752, având numai opt paturi, menite să deservească toate nevoile medicale ale cetățenilor suedezi și finlandezi . O sută de ani mai târziu, Suedia avea 50 spitale și aproximativ 3000 paturi, fiecare spital fiind de dimensiuni relativ reduse (numai 10-30 de paturi) și beneficiind de serviciile unui singur medic. Gestionarea serviciilor de sănătate publică a fost administrată inițial de Collegium Medicum. În anul 1813, Sundhetscollegium a preluat această responsabilitate, organismul devenind, începând cu 1878, Consiliul Medical Regal. În anul 1862, au fost create consilii regionale, care au preluat administrarea serviciilor medicale, acesta fiind începutul dezvoltării actualei structuri a sistemului medical suedez. Transferul responsabilităților de la nivel central către nivelul regional a fost posibil în baza Legii Spitalelor din anul 1928, care reglementa modalitățile de acoperire a populației cu servicii medicale, în funcție de nevoile medicale ale acesteia și de capacitatea spitalelor.

În perioada postbelică, sistemele sanitare ale țărilor nordice au fost major influențate de SNS britanic, dar spre deosebire de Marea Britanie, în aceste țări, prin intermediul puternicelor organizații guvernamentale regionale și locale, programele de asistență medico-sanitară au fost descentralizate. Tot în această perioadă s-a dezvoltat sectorul asistenței medicale spitalicești.

Procedurile noi de terapie și diagnostic au creat noi subspecialități în structurile spitalelor. Pe măsură ce standardele de viață s-au îmbunătățit, s-a ameliorat și starea de sănătate a populației și au sporit efectele programelor de eradicare a unor boli infecțioase (precum tuberculoza). Ca majoritatea țărilor vest-europene, sistemul sanitar suedez s-a axat pe asistența spitalicească; astfel, aproximativ 90% din cheltuielile cu sănătatea erau consumate de către spitale.

Realizările în domeniul securității sociale și al asistenței medicale din țările nordice au fost recunoscute pe plan internațional, aceste modele de organizare servind ca exemplu pentru țările industrializate prospere. În general, între 50% și 70% din veniturile sistemelor sanitare din aceste țări provin din impozitele personale vărsate în vistieria administrațiilor regionale. Restul cheltuielilor sunt asigurate din veniturile guvernului național (TVA, accize, taxe pentru bunurile imobile etc.).

Sistemul suedez de asigurare medicală s-a dezvoltat pe parcursul mai multor decenii, devenind obligatoriu în anul 1955, acoperind toate cheltuielile pentru asistența medicală spitalicească și ambulatorie de stat sau privată. Asistența medico-sanitară din Suedia este preponderent finanțată de stat, sursele de finanțare fiind asigurate de angajatori și de guvern, totodată fiind răspândită și practica de participare a pacientului la achitarea serviciilor medico-sanitare. Cheltuielile sanitare totale în anul 1972 au reprezentat 7.5% din PIB, în 1982 – 9.6% fiind reduse la 7.6% din PIB în anul 1994 (UNESCO, 2006) . Principalele niveluri administrative responsabile de managementul asistenței medicale sunt autoritățile municipale sau regionale.

În anul 1982, a fost adoptată Legea serviciilor medicale și de sănătate, care viza nu numai accesul echitabil la serviciile medicale, ci și o stare de sănătate egală pentru toți cetățenii. Această lege, care a fost aplicată în Suedia pe baza a trei principii simple, a asigurat practic o nouă viziune asupra sistemului de asigurare a serviciilor de sănătate. Principiul “demnității umane” se referă la dreptul oricărei ființe umane la demnitate, indiferent de clasa socială din care provine.

Principiul “nevoii și al solidarității” stipulează că au întâietate în cadrul sistemului aceia care au cele mai mari nevoi medicale. Al treilea principiu, cel al “eficienței din punctul de vedere al costurilor” înseamnă că, de fiecare dată când trebuie luată o decizie de natură medicală, sunt cântărite costurile și beneficiile scontate (cuantificate prin gradul de îmbunătățire a stării de sănătate și a calității vieții). În această perioadă, recunoscând necesitatea limitării asistenței spitalicești și a consolidării asistenței primare, serviciilor preventive și sociale și de promovare a sănătății, Suedia și-a modificat semnificativ politica sanitară. Ca rezultate, numărul de paturi în spitale este și astăzi în descreștere, fiind redusă și durata medie de spitalizare și majorată utilizarea asistenței ambulatorii și la domiciliu. Proporția dintre numărul total de paturi din spital și numărul total al populației a scăzut de la 15.6/1000 de persoane în anul 1980, la 9.3 în anul 1995 și respectiv 6.8 în 2002. S-a redus și numărul de paturi în asistența de urgență de la 4.8 la 3.9 în perioada anilor 1980-1995 și la 2.4 în 1999 (UNESCO, 2006).