Sistemul informațional al firmei

CAPITOLUL I

1.1 Noţiunea de sistem

O primă abordare a noţiunii de sistem îşi are originea în filozofia antică greacă Afirmând că: „ întregul este mai mult decât suma părţilor ”, Aristotel fixează primele coordonate ale conceptului, care se vor perfecţiona timp de peste două milenii.

Teoria sistemelor reprezintă studiul trandisciplinar al organizării abstracte a fenomenelor independent de substanţa lor, de tipul sau scala lor de existenţă spaţială şi temporală (Heylighen şi Joslyn) Teoria sistemelor investighează atât principii ale tuturor entităţilor complexe cât şi modele (de obicei matematice) care pot fi utilizate pentru descrierea entităţilor.

Teoria sistemelor, ca metodă de studiu a organizării şi a comportamentului acestora îşi are rădăcinile în fizică şi biologie părintele său fiind biologul Ludwing von Bertolanffy.

În jurul anilor 1930, încercând să înţeleagă funcţionarea unei celule, analizând toate elementele constitutive, cercetătorii biologi au constatat că acest mod de abordare nu explică relaţiile dintre componente şi nici modul de funcţionare a celulei Biologul Bertalanffz în lucrările publicate intre anii 1928- 1950, a pus bazele unei teorii închegate privind sistemele. În concepţia autorului sistemul este un ansamblu de elemente aflate în interacţiune.

Într-o accepţiune mai generală, un sistem poate fi definit ca o subdiviziune a realităţii care reuneşte un ansamblu de elemente diferite (fenomene, procese, obiecte finite ect.) ce se manifestă în interconexiune atât între ele cât şi cu mediul în care evoluează şi care acţionează în vederea realizării unor obiective bine definite.

Conform cu Meriam – Webster Dictionary (ediţia 1974) sistemul reprezintă „ un grup de elemente atât de combinate între ele în cât formează un întreg şi lucrează la unison”

În cursul istoriei noţiunea de sistem a fost interpretată în mai multe feluri dându-i-se mai multe definiţii. Unii l-au văzut ca „un set de ideii sau construcţii organizate şi aflate în legătură unele cu altele”, viziune care corespunde de fapt unui sistem abstract, alţii ca fiind „un set organizat de entităţi aflate şi în relaţie”, descriere ce corespunde cu sistemul fizic.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte noţiunea ca fiind „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe ect) dependente între ele şi formând un întreg organizat care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialelor într-un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.

În concluzie conceptul de sistem, reprezintă, în general, un ansamblu de elemente dependente între ele, care formează un tot organizat şi care funcţionează în scopul realizării unui obiectiv comun final.

Orice sistem este delimitat de graniţe indicând faptul că oricărui sistem i se poate defini limitele, putându-i-se determina dimensiunile sale Schematic (figura1.1 ), un sistem poate fi reprezentat prin: 1. frontiera; 2. mediul; 3.obiectivul; 4. elemente diferite şi independente; 5. subsistemul de reglare în vederea atingerii obiectivului propus.

Fig. 1.1 Schema generala a unui sistem

Orice sistem este delimitat de graniţe indicând faptul că oricărui sistem i se pot defini limitele putându - i- se determina dimensiunea lui.

Sistemul funcţionează într-un anumit mediu cu care intră în legătură şi de care poate fi influenţat. La rândul său şi mediul poate fi influenţat de sisteme ale căror performanţă depind foarte mult de influenţele pozitive sau negative ale mediului. Tot în categoria influenţelor mediului asupra sistemului pot fi incluse restricţii determinate de factorii economici, sociali, tehnici şi de comportament. Deci mediul este „ furnizorul” de intrări şi tot mediul este „beneficiarul” ieşirilor din sistem.

Din punctul de vedere al modului de funcţionare în vederea atingerii obiectivelor, sistemele pot fi analizate prin prisma a cinci caracteristici principale.

În primul rând, orice sistem are un minim de proprietăţi care se referă la elementele şi relaţiile dintre ele. Acest ansamblu minimal de proprietăţi şi relaţii defineşte starea sistemului. Sistemul este static dacă are o stare constantă şi dinamic, dacă este supus schimbărilor.

O a doua caracteristică se referă atât la tipul de legături care există între elementele constitutive ale sistemului cât şi la legăturile dintre sistem şi mediul în care se găseşte. Într-un sistem cu un grad mai mic de organizare, părţile influenţează mai mult întregul. Sensibilitatea reacţiei sistemului la schimbările din mediu îi conferă caracterul de sistem închis sau de sistem deschis.

O a treia caracteristică vizează comportamentul sistemului faţă de schimbările interne şi externe. Din acest punct de vedere, sistemul poate fi reactiv sau activ. Este reactiv dacă la schimbarea uneia sau mai multor componente ale sale sau ale mediului, reacţionează în limitele previzibile. Dacă sistemul se modifică în permanenţă, indiferent de starea mediului şi a componentelor sale, atunci este un sistem activ.

A patra caracteristică are în vedere modalităţile prin care sistemul îşi poate atinge obiectivul sau obiectivele. Subsistemele, sau componentele unui sistem, au un obiectiv sau mai multe obiective proprii, care pot sau nu pot fi în concordanţă cu obiectivul sau obiectivele sistemului în ansamblul său. Sistemul este coerent dacă fiecare componentă are cel puţin un obiectiv comun cu sistemul din care face parte. Pentru atingerea obiectivelor, sistemele reacţionează diferit la schimbările interne şi ale mediului sau pot chiar să-şi modifice obiectivele în funcţie de natura schimbărilor. În acest caz sistemul este adaptiv.

A cincea caracteristică, deosebit de importantă mai ales pentru sistemele generate de activitatea umană sau în legătură cu acesta, se referă la subsistemul de autocontrol cu rol în reglarea sistemului.