State cu parlament bicameral

Bicameralismul – generalități

Bicameralismul este soluţia structurală firească pentru statele federale, unde un corolar al principiului participării este principiul dublei legitimităţi a parlamentului - cea democratică decurgând din reprezentarea statelor componente. În aceste state, a două cameră reprezintă statele componente, având o aşa-numită „legitimitate concurentă" legitimităţii democratice pure a primei camere.

În statele unitare, necesitatea bicameralismului nu apare atât de evidentă, dacă ne raportăm doar la criteriul structurii de stat. Cu toate acestea, multe state unitare preferă încă varianta parlamentului bicameral, susţinută de o serie de argumente. În alte state unitare, s-a ajuns la desfiinţarea celei de-a doua camere, datorită inutilităţii sale, şi la menţinerea unui parlament unicameral (de exemplu, în Suedia şi Danemarca). În unele state unitare, dar cu structură regională (cum sunt Spania sau Italia), cea de-a doua cameră a parlamentului asigură reprezentarea teritorială a regiunilor.

Din punct de vedere istoric, bicameralismul este justificat de două motive: asigurarea unei garanţii a reprezentării aristocraţiei (pornind de la modelul britanic al Camerei Lorzilor) şi caracterul federal al statului. Acesta din urmă este singurul care a rămas în actualitate, în timp ce justificarea bicameralismului parlamentelor contemporane ale statelor unitare ţine de un cu totul alt ordin de argumente.

Acestea ţin mai mult de aplicarea teoriei separaţiei puterilor dar şi de grija pentru moderarea sau „ponderarea" puterii legislative, ca şi pentru calitatea legiferării.

Astfel, principalele argumente invocate în favoarea bicameralismului sunt:

a) aplicarea principiului separaţiei puterilor în sânul legislativului, pornind de la teoria lui Montesquieu - ,,le pouvoir arrete le pouvoir" - pentru a evita concentrarea puterii parlamentului şi transformarea lui într-un „dictator";

b) necesitatea de moderare sau de ponderare a puterii legislative, argument strâns legat de primul şi care vizează, între altele, „garantarea respectului minorităţii politice împotriva posibilelor excese ale majorităţii" (C. Grewe, H. Ruiz-Fabri);

c) garantarea calităţii în activitatea legislativă, prin supunerea proiectelor legislative unei duble analize.

Aceste argumente pot fi lesne utilizate şi pentru a combate soluţia bicameralismului: de exemplu, dubla analiză a proiectelor de legislaţie prezintă şi riscul îngreunării procesului de legiferare, ca şi al conflictelor între cele două camere.

Principala justificare a bicameralismului în parlamentele contemporane rămâne necesitatea ponderării puterii legislative.

Structura bicamerală a parlamentului trebuie să îndeplinească unele condiţii, rezultate în mare parte din practică: condiţia legitimităţii şi condiţia diferenţierii dintre camere. Aceasta din urmă constituie şi criteriul clasificării sistemelor bicamerale în sisteme bicamerale egalitare şi sisteme bicamerale inegalitare. Dintre acestea, cel mai răspândit este bicameralismul inegalitar.

Bicameralismul inegalitar presupune existenţa unor diferenţe notabile între cele două camere. În acest sistem, condiţia legitimităţii se subordonează celei a diferenţierii: de multe ori, modul de desemnare a membrilor celei de-a doua camere diferă substanţial faţă de prima cameră:

- printr-un mod de alegere diferit (de exemplu, Senatul francez este ales prin vot indirect; în Irlanda, membrii celei de-a doua camere sunt aleşi după un criteriu elitist de către instituţiile de învăţământ superior);

- prin impunerea unor condiţii de vârstă diferite pentru aleşii şi alegătorii celei de-a doua camere;

- prin structură (de exemplu, în Italia, Preşedintele Republicii poate numi cinci senatori pe viaţă);

- prin decuparea diferită a circumscripţiilor electorale;

- prin stabilirea unei norme de reprezentare diferite.

De asemenea, diferenţierile pot marca atribuţiile celor două camere, în mod special prin ierarhizarea lor. Această ierarhizare, deşi nu apare expres menţionată întotdeauna, poate reieşi din unele prevederi constituţionale şi legale relative la alcătuirea şi atribuţiile camerelor: stabilirea unor competenţe diferite, inferioritatea numerică a celei de-a doua camere. Un alt factor de diferenţiere poate consta în instituirea unei ordini obligatorii de deliberare în procesul legislativ, în care una din camere devine cameră de reflecţie şi cealaltă cameră decizională. Această diferenţiere se face, de regulă, în funcţie de domeniul de legiferare.

În orice caz, diferenţierea celor două camere este o condiţie a eficienţei şi lipsei de rigiditate în funcţionarea unui parlament bicameral. În absenţa unei asemenea diferenţieri, menţinerea structurii bicamerale nu se mai justifică. De altfel, bicameralismul a dispărut în unele state, tocmai datorită caracterului său egalitar (în Suedia şi Danemarca). Cu toate acestea, trebuie precizat că, şi în cazul parlamentelor unicamerale, s-au creat mecanisme destinate a asigura un echilibru în activitatea legislativă, cum este condiţia adoptării unui text de lege după mai multe „lecturi" succesive.

Parlamentul bicameral este tradiţional în Europa, el fiind determinat de diversitatea socio-teritorială şi de existenţa unor puternice comunităţi regionale care au impus necesitatea unei duble reprezentări (una naţională şi una regională) şi a unei proceduri care să implice participarea a două camere drept garanţii ale protecţiei minorităţilor.

Dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, 14 au un sistem unicameral, iar

13 au parlamente bicamerale.

Statele cu parlament bicameral suntAustria, Belgia, Cehia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Polonia, România,Slovenia, Spania şi Marea Britanie.

În aceste ţări, numărul parlamentarilor din cele două camere diferă foarte mult, în funcţie de populaţia ţăriirespective. Deşi nu are cei mai mulţi locuitori din Uniunea Europeană, Marea Britanieare cei mai mulţi parlamentari: 646 în Camera Comunelor şi 751 în Camera Lorzilor.Cei mai puţini parlamentari îi are Slovenia, cu 90 de deputaţi şi 40 de senatori.