Strategia de diversificare a ofertei de servicii a agenției de turism Prestige Tours

CAPITOLUL 1:

CADRUL CONCEPTUAL AL MANAGEMENTULUI STRATEGIC

1.1. MANAGEMENTUL STRATEGIC

În ultimul deceniu, managementul strategic a devenit modelul predilect în care se

înscriu actele decizionale care determină evoluţia unei bune părţi a firmelor din ţările dezvoltate şi se extinde în ritm alert şi în alte ţări, inclusiv în cele aflate în tranziţie. Marcând o etapă suficient de bine conturată în evoluţia ştiinţei şi practicii mondiale a managementului, acest model a apărut ca o reacţie firească la una dintre tendinţele cele mai manifestate ale lumii acestei a doua jumătate a secolului pe care îl traversăm – accelerarea schimbărilor şi amplificarea efectelor.

Dacă pe plan mondial managemenul strategic reprezintă o practică a cărei

utilitate şi permanenţă este demonstrată de firmele de succes, pentru multe din firmele româneşti, deşi recunoscut ca importanţă, rămâne cantonat în planul teoretic. Explicaţiile unei asemenea stări de lucruri sunt multiple: mediul de afaceri românesc incert, lipsa experienţei în mântuirea instrumentarului specific şi – de ce să nu recunoaştem – o mentalitate care de multe ori acţionează ca un factor restrictiv. Începând cu anii ’90, firmele româneşti au fost obligate să acţioneze într-un mediu marcat de mecanisme cvasi-necunoscute. Experienţa acumulată în peste un deceniu de acţiune a demonstrat că managementul trebuie să se implice în proiectarea viitorului firmei pe baza unei viziuni clare, mânuind instrumentele pe care teoria le pune la dispoziţia practicii. Chiar dacă managementul strategic este o disciplină care s-a constituit prin generalizarea unor experienţe aparţinând marilor firme şi corporaţii din ţări dezvoltate, în prima fază firme şi corporaţii americane, teoria – deosebit de generoasă – oferă instrumente al căror grad de generalitate permite aplicarea lor, în funcţie de specificul organizaţiei şi de condiţiile concrete de acţiune.

1.1.1. DEFINIRE, NECESITATE, AVANTAJELE PRACTICĂRII

Conceptul de “management strategic” a fost menţionat într-un cadru oficial,

pentru prima dată, în anul 1973 de americanul Igor Ansoff, profesor la Universitatea Vanderbilt din S.U.A, cu ocazia “Primei Conferinţe Internaţionale de Management Strategic” . Semnificaţia managementului strategic nu este, însă, nici astăzi universal acceptată. Unii autori continuă să numească management strategic – îmbunătăţirea conceptului de planificare strategică. În concepţia altora, managementul strategic desemnează ceea ce, înainte de anul 1973, însemna planificare strategică. Deşi pe plan teoretic se mai păstrează în unele lucrări de specialitate diferenţa dintre planificarea strategică şi managementul strategic, tot mai puţini autori tind să considere că între cele două concepte este o relaţie de incluzie, managementul strategic marcând evoluţia spre o concepţie ce depăşeşte cadrul îngust şi singular al activităţilor de producţie şi vânzare, luând în considerare structura organizatorică, cultura organizaţională, sistemele de comunicare şi motivare, în general, întreprinderea ca un “actor complet” ce evoluează într-un anumit mediu. Mai mult decât atât, practicarea managementului strategic implică întregul personal în fundamentarea şi, mai ales, în implementarea strategiilor, comparativ cu planificarea strategică limitată la gîndirea unui grup restrâns de persoane din organizaţie. Combinarea şi adaptarea metodelor şi tehnicilor aparţinând managementului, analizei economice, matematicii, sociologiei şi tehnicilor militare asigură managementului strategic fundamentul ştiinţific al unui mod de gândire şi acţiune complex, aşa cum cer împrejurimile actuale ale vieţii economico-sociale.

Managementul strategic cunoaşte cnsacrarea în literatura de specialitate doar în deceniul 7 al secolului XX, cu toate că apare ca un curs universitar distinct în anul 1911 la Universitatea Harvard. Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, majoritatea şcolilor americane de afaceri resimt necesitatea includerii în planurile lor de învăţământ a cursurilor de politica afacerilor, care, însă, orientează atenţia asupra unor arii specializate din activitatea firmelor (producţie, vânzări, marketing, etc.). Două rapoarte asupra modului de desfăşurare a pregătirii în afaceri publicate în 1959, respectiv Raportul Gordon & Howell şi Raportul Pierson, sunt considerate adevărate puncte de reper în dezvoltarea ulterioară a laturii programatice a managementului strategic, deoarece au pus în evidenţă nu numai deficienţele programelor de învăţământ, ci au prezentat şi modalităţile de dezvoltare şi îmbunătăţire a conţinutului managementului strategic . Amplificarea cercetărilor teoretice, a experimentelor practicate de marile firme americane, contribuţia cabinetelor de consultanţă şi achiziţiile practicii manageriale au conduc nu numai la delimitarea într-o necesară şi extrem de utilă disciplină ştiinţifică, ci şi la atribuirea unor noi valenţe managementului strategic: sistem de conducere, stare de spirit, filozofie managerială, etc.