Strategii și politici de dezvoltare promovate de instituțiile publice din România

Termenul „strategie” are o istorie multimilenară. Utilizat pentru prima dată pentru a defini „arta războiului” în China antică, în urmă cu circa 2500 de ani de către Sun-Tzu, termenul nu le-a fost străin nici istoricilor antici Tucidide şi Xenofon, sau împăratului roman Cezar. De altfel, în antichitatea greacă, termenul se folosea încă referitor la rolul comandantului unei armate. Excepţia a fost reprezentată de „secolul lui Pericle” (cca 400-500 Î.H), când termenului i s-a atribuit şi sensul de

abilitate de conducere şi administrativă, putere şi convingere prin oratorie. Un secol mai târziu, în timpul lui Alexandru Macedon (cca 330-300 Î.H.), strategia se referea la abilitatea desfăşurării forţelor pentru a copleşi duşmanul şi a putea crea un sistem unitar de guvernare în imensul, dar efemerul său imperiu. În evul mediu renascentist (secolele XV-XVI) Niccollo Machiavelli şi Andrea Montecuccoli au folosit în operele lor literare acest termen, în scopul evidenţierii pregătirilor pentru planificarea şi realizarea planurilor unora dintre personajele lor.

Şcoala franceză a preluat creator acest concept şi l-a dezvoltat, strategia redevenind preocuparea pentru reuşita unei acţiuni militare ofensive (Maurice de Saxe, Puysegur, Turpin de Crisse, Mazeroy, Contele de Guibert). Îl amintim aici şi pe Karl von Clausewicz, strategul binecunoscut al lui Napoleon Bonaparte. În a doua parte a secolului al XX-lea, termenul a fost „redescoperit” de Mao Tze Dong, care a conceput o strategie de război revoluţionar în cadrul unui

război civil şi de generalul Charles de Gaulle, cel care a condus Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit ulterior primul preşedinte al acesteia. Nu îi putem omite nici pe Iosif Visarionovici Stalin şi Adolf Hitler, cărora „strategia” le-a furnizat instrumentele pentru a-şi desfăşura fiecare propriul război. Pentru primul, scopul războiului era obţinerea unei păci avantajoase, iar pentru cel de-al doilea, dominarea lumii de către rasa ariană.

Conceptul de strategie

Literatura de specialitate cuprinde un mare număr de interpretări date termenului de strategie, neexistând până în prezent o definiţie universală, unanim acceptată. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai reprezentative definiţii.

A. Chandler (1962) defineşte strategia ca fiind „determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei organizaţii, adoptarea cursului de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”.

I. Ansoff (1965) tratează strategia ca „axul comun al acţiunilor organizaţiilor şi produselor/pieţelor ce definesc natura esenţială a activităţilor economice pe care organizaţia le realizează sau prevede să o facă în viitor”. În viziunea sa, strategia cuprinde patru componente:

• vectorul de creştere geografică, bazat pe cuplul produs/piaţă, care precizează orientarea şi mărimea activităţilor viitoare ale organizaţiei;

• avantajul competitiv, care se referă la câştigarea unei poziţii competitive mai puternice, prin identificarea proprietăţilor fiecărui cuplu produs/piaţă;

• sinergia utilizării resurselor organizaţiei;

• flexibilitatea strategică, bazată pe resurse şi competenţe transmisibile de la un domeniu de activitate la altul.

K. Andrews (1971) consideră strategia ca fiind “sistemul de scopuri şi obiective, de politici şi de planuri pentru atingerea acestor obiective, exprimate într-o manieră care să contribuie la definirea sectorului de activitate în care se află organizaţia sau în care acceptă să intre, ca şi a tipului de organizaţie care doreşte să devină“.

G. Hofer şi D. Schendel (1978) definesc strategia ca „structura fundamentală a repartizării resurselor prezente şi previzionate şi interacţiunea cu mediul care indică modul în care îşi va atinge obiectivele”.

B. Quinn (1980) defineşte strategia ca fiind „un model sau un plan care integrează într-un tot coerent scopurile majore ale organizaţiei, politicile şi programele sale”.

În viziunea sa, o strategie conţine trei elemente esenţiale:

- obiectivele cele mai importante de realizat;

- politicile cele mai semnificative de urmat;

- programele pentru realizarea obiectivelor.

O strategie bine formulată determină o alocare a resurselor organizaţiei într-un mod unic şi viabil, bazată pe competenţele sale interne, pe anticiparea schimbărilor din mediu şi a acţiunilor inteligente ale concurenţilor.

H. Mintzberg (1987) consideră că strategia nu poate fi redusă la o simplă definire, de aceea propune prezentarea conceptului în cinci moduri, într-o manieră complexă:

- Strategia ca plan, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, o linie directoare sau un set de linii directoare pentru a soluţiona o situaţie. Astfel definită, strategia prezintă două caracteristici:

- premerge situaţia căreia i se aplică;

- este dezvoltată conştient şi cu un anumit scop.

- Strategia ca tactică, manevră, aplicată în scopul dejucării intenţiilor concurenţilor sau oponenţilor.

- Strategia ca model, stabileşte o suită de acţiuni în plan comportamental, deoarece strategia rezultă din acţiunile oamenilor şi nu din intenţiile lor.

- Strategia ca poziţie, care specifică modalităţile de identificare a locului pe care-l ocupă organizaţia în mediul său, cel mai adesea pe piaţă. Prin această definire, strategia devine o forţă de mediere între contextul intern şi extern al organizaţiei.

- Strategia ca perspectivă, care implică nu doar o poziţionare pe piaţă, dar şi o modalitate proprie de a percepe mediul extern. Această ultimă definiţie sugerează că, înainte de toate, strategia rămâne un concept, o reprezentare abstractă.

Grupul STRATEGOR (1995) nu defineşte strategia ca termen, ci se referă la elaborarea strategiei organizaţiei ca fiind “alegerea acelor domenii de activitate în care organizaţia reuşeşte să fie prezentă precum şi alocarea resurselor astfel încât să-şi menţină poziţia dobândită sau chiar să şi-o

consolideze“.

O. Nicolescu (1999) consideră că strategia poate fi definită ca „ansamblul obiectivelor majore ale organizaţiei pe termen lung, principalele modalităţi de realizare împreună cu resursele alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizaţiei”.

T. Zorlenţan, E. Burduş şi G. Căprărescu10 (1998) definesc strategia ca fiind „ştiinţa şi arta de a stabili obiectivele generale ale organizaţiei pe termen mediu şi lung şi de a formula opţiunile de acţionare pentru atingerea acestora, ţinând seama de toate resursele existente, în vederea adaptării eficiente a organizaţiei la cerinţele mediului ambiant în care acţionează.”

În prezent, termenul de strategie se utilizează cu semnificaţii diferite, în mai multe domenii de activitate:

- în domeniul militar, strategia este parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi desfăşurării războiului şi operaţiunilor militare;

- în domeniul teoriei jocurilor, strategia este un plan complet care specifică opţiunile pe care le are jucătorul în orice situaţie posibilă;

- în domeniul managementului, prin analogie, strategia evocă o stare de luptă, o confruntare între organizaţii (combatanţi) pe un teren reprezentat de piaţă.

Concurenţa tot mai intensă care se manifestă în ultimii ani pe piaţa mondială a determinat managementul organizaţiilor, indiferent de gradul de mărime, să utilizeze strategii inspirate din modelele militare de război.

În opinia noastră, accepţiunea dată termenului de strategie de O. Nicolescu corespunde deplin conţinutului modern al acestui concept şi permite dezvoltarea unor teme adiacente. Ea corespunde, aşadar, şi opţiunii noastre.

Strategia instituției publice definește principalele direcții de evoluție ale acesteia și reprezintă fundamentul elaborării celorlalte documente de orientare strategică – politici, planuri, programe. De asemenea, strategia cuprinde mai multe secțiuni care se referă la acțiunile ce trebuie îndeplinite la nivelul fiecărui compartiment și nivel ierarhic. Concepția unitară la scara instituției publice și congruența activităților desfășurate în cadrul acesteia sunt asigurate prin planuri. Pin sistemul integrat al managementului strategic se comunică salariașilor atât obiectivele care trebuie realizate, cât și modalitățile de acțiune ce vor fi urmate în acest demers. Este esențial ca fiecare angajat să înțeleagă importanța îndeplinirii obicetivului său în succesul de ansamblu al organizației.