Studiu asupra Sistemului de Protecție Socială în România

INTRODUCERE

În contextul inexistenţei unui consens privind termenul de "servicii sociale" utilizat la nivel european, mai ales în condiţiile în care fiecare stat membru are dezvoltate propriile sisteme de protecţie socială, termeni ca servicii sociale bunăstare socială , protecţie socială, asistenţă socială, îngrijire socială, servicii sociale personale în cazul serviciilor destinate acoperirii unor nevoi individuale, au fost folosiţi pentru a defini aproape aceleaşi concepte - în relaţie cu serviciile sociale. Scopul serviciilor sociale, tradiţional recunoscut, este de a permite persoanelor, grupurilor şi colectivităţilor să-şi rezolve problemele care apar în cadrul procesului de adaptare la o societate în permanentă evoluţie, să identifice cauzele care pot conduce la compromiterea echilibrului de funcţionare socială şi să acţioneze în vederea ameliorării condiţiilor economice şi sociale ale categoriilor ţintă. Această definiţie acoperă, în sensul prezentei strategii, realitatea românească contemporană, precum şi varietatea abordărilor şi conceptelor europene.

Serviciile sociale se plasează într-o perspectivă dinamică, deoarece au vocaţia de lărgire permanentă a câmpului lor de intervenţie. Datorită complexităţii lor, serviciile sociale aparţin domeniului larg al protecţiei sociale. Alături de sistemul de prestaţii sociale, sistemul de servicii sociale a fost creat ca o formă de suport activ şi sprijin profesionalizat pentru individul, familia şi comunitatea aflate în dificultate. Serviciile sociale, prestaţiile sociale, precum şi sistemele de securitate socială intervin pentru soluţionarea unor probleme potenţial generatoare de excluziune socială. În ţara noastră, serviciile sociale au început să fie dezvoltate doar în ultimii ani. Majoritatea serviciilor sociale au fost şi sunt dezvoltate de organizaţii neguvernamentale care au introdus modele conforme cu cele din ţara co-finanţatoare. Drept urmare, serviciile sociale erau acordate după proceduri şi metode diferite. Totodată, organizarea instituţională la nivel central, a influenţat şi elaborarea actelor normative, primele reglementări (cu caracter de lege) vizând categorii de beneficiari La nivel local, structurile create pentru a gestiona serviciile sociale, au fost fragmentate după modelul central, pe categorii de beneficiari.

În aceste condiţii s-a impus elaborarea unei legislaţii care să încerce crearea unui cadru unitar de organizare şi furnizare a serviciilor sociale. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a încercat să reglementeze domeniul prin Legea nr. 705/2001 privind sistemului naţional de asistenţă socială şi, ulterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 515/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, coordonator al domeniului, precum şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale cu competenţe în domeniu au principalele responsabilităţi în elaborarea şi promovarea programelor şi strategiilor sectoriale în domeniu. În prezent, programul de reformă în domeniul asistenţei sociale şi, implicit, a sistemului de servicii sociale, se află în plin proces de implementare. Se are în vedere crearea unui nou cadru instituţional, înfiinţarea Inspecţiei Sociale şi a Observatorului Social, modificarea şi completarea legislaţiei secundare, toate aceste obiective fiind prevăzute în proiectul unui nou act normativ referitor la sistemul naţional de asistenţă socială. Conform rapoartelor Comisiei Europene, “România a înregistrat progrese semnificative în domeniul protecţiei copilului” în ultimii ani şi de aceea Strategia Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului‚ propune continuarea reformei protecţiei speciale, punând accent pe diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor de prevenire şi a celor de protecţie a copilului separat de părinţi. În perioada 1997-2004 s-au produs schimbări semnificative ale condiţiilor oferite de instituţii, respectiv s-au restructurat centrele de plasament organizate după principii învechite, s-au închis marea majoritate a instituţiilor mai mari de 150 de locuri, s-au dezvoltat servicii noi de tip familial, s-au format profesionişti în meseriile proprii îngrijirii copilului, s-au adoptat standarde minime obligatorii pentru o mare parte a serviciile existente etc. Campaniile naţionale şi locale privind situaţia copilului instituţionalizat au avut rezultate pozitive atât în ceea ce priveşte sensibilizarea populaţiei, cât şi conştientizarea ei că toţi copiii au nevoie de protecţia adulţilor pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile lor civile.

Un rol important în ameliorarea sistemului din România l-au avut şi îl au organizaţiile neguvernamentale care şi-au perfecţionat metodele de dialog cu autorităţile centrale şi locale, precum şi metodologiile de implementare, în parteneriat, a strategiilor în domeniu. La sfârşitul acestei perioade s-a constatat că oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentă (conform legii acestea trebuiau să se dezvolte în cadrul sistemului de asistenţă socială), reţeaua de servicii specializate este încă insuficientă, iar capacitatea instituţiilor responsabile este redusă în ceea ce priveşte intervenţia în situaţia încălcării drepturilor copilului.

Legislaţia actuală privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, care se aplică începând cu anul 2005, a valorificat experienţa etapelor de reformă anterioare şi aduce elemente noi care ne apropie de practicile ţărilor dezvoltate şi, totodată, răspunde unor fenomene care au căpătat amploare în ultimii ani (traficul de copii, exploatarea sexuală în scop comercial, migraţia ilegală, copiii refugiaţi ş.a.). Astfel, se face trecerea de la un sistem axat pe protecţia copilului în dificultate la un sistem care vizează promovarea şi respectarea drepturilor copiilor.

CAPITOLUL I

PROTECŢIA SOCIALĂ

1.1. CONCEPTE PRIVIND PROTECŢIA SOCIALĂ

Într-un stat democratic, protecţia socială reprezintă un element fundamental al politicilor statale, deoarece prin punerea în aplicare se realizează prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente considerate ca "riscuri sociale" asupra nivelului de trai al populaţiei.

Cu rădăcini în antichitate, prin includerea elementelor de protecţie în Dreptul Roman, remarcăm apariţia primelor forme de asistenţă socială în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, când în jurul mănăstirilor au fost construite aşezăminte de asistenţă socială pentru săraci, bătrâni şi bolnavi.