Analiza activităților de marketing la nivelul firmei SC Delice SRL Focșani

INTRODUCERE

Vinul în existenţa umană

Din timpuri străvechi, vinul a fost integrat în existenţa umană. Alături de pâine şi untdelemn, el face parte din triada săracă a hranei şi a riturilor fundamentale a omenirii. Folosirea lui este transpusă în diferite scene sculptate, gravate, desenate, pictate şi este menţionată încă din scrierile cele mai vechi, hieroglifă, cuneiformă etc. Vechii egipteni aduceau lui Osiris, zeul vieţii de după viaţă, ofrande din care nu lipsea vinul. Arheologul Howard Carter, deschizând în 1922 mormântul lui Tuthankhamon (1333-1325 î.Ch.), a găsit 26 de amfore care conţinuseră vin.

Se spune că Dionysos, zeul viţei şi al vinului în mitologia greacă, l-ar fi pierdut la o vânătoare pe Ampelos, cel mai bun preieten al său. Zeii, dorind să-l consoleze, au făcu să apară din trupul neînsufleţit al lui Ampelos, viţa de vie. Gustând sucul mirific al strugurilor, Dionysos a aflat în el alinarea şi apropierea de un prieten dispărut. Se pare că, de atunci oamenii găsesc în vin mângâiere şi uitare. După numele lui Ampelos s-a dat în limba greacă numele viţei de vie, iar ştiinţa care studiază speciile şi soiurile acesteia s-a numit ampelografia.

Dintr-un orgoliu imperial, Octavian Augustus a cerut poetului Horaţiu să latinizeze pe Dionysos şi astfel, la romani, zeul vinului şi al viţei de vie a primit numele de Bacchus.

Istoria atestă că vinul a fost asociat momentelor fericite ca şi celor de cumpănă ale vechilor popoare. În spaţiul carpatic, geto-dacic, viticultura şi producerea vinului s-au bucurat de preţuire din cele mai îndepărtate timpuri. În perioada cuceririi Daciei de către romani şi ulterior, viticultura şi producerea vinului erau atât de dezvoltate încât, alături de alte bogăţii, constituiau chiar o atracţie pentru popoarele migratoare.

În Evul Mediu, cultura viţei de vie a căpătat o extindere şi mai mare. Un rol important au avut şi domeniile mănăstireşti care produceau cantităţi apreciabile de vin, atât pentru acoperirea nevoilor tradiţionalei ospitalităţi a mănăstirilor.

Denumirea pentru „vin”

În limba română, în toate cele patru dialecte (dacoromân vin, aromân, yin, meglenoromân, yin, istroromân vir), provine din cuvântul latinesc vinum, care s-a menţinut, de altfel, în toate limbile romanice (italiană, spaniolă, vino, franceză, retoromană vin, provensală, catalană vi, portugheză vinho). De aici a pătruns şi în limbile germanice (de exemplu, gotică Wein vechea germană literară, vechea saxonă, anglosaxonă win, germană Wein etc.), celtice, slave şi în altele.

Originea cuvântului latinesc este controversată. Unii lingvişti, comparând denumirea latinească vinum cu cea grecească oivo (oinos), cu cea armenească, gini, cu cea albaneză vens şi cu cea hitită uiiana, au crezut că pot reconstitui un radical indo-european comun, neatestat, *uoinom, din care s-au dezvoltat formele din limbile menţionate.

Alţii, în frunte cu marele lingvist francez Antoine Meillet (1866-1936), au susşinut că denumirile asemănătoare din limba latină, greacă, armeană, albaneză, hitită, toate limbi indo-europene din spaţiul mediteraneano-pontic, ar proveni dintr-un radical existent într-o limbă pre-indo-europeană din zona menţionată, anume din cuvântul reconstituit *voino. Întrucât patria primară a viţei de vie a fost, atât în sudul Caucazului, cât şi teritoriul de la nordul munţilor Balcani, adepţii ultimei explicaţii localizează limba pre-indo-europeană din care provine radicalul *voino, fie în Caucaz, fie în Balcani. Din zona mediteraneano-pontică, denumirea s-a propagat şi în spaţiul lingvistic semitic de vest: arabo-etiopian wain, ebraică jajin, asiriană inu, precum şi limba georgiană din Caucaz yvino (hvino).

În familia cuvântului românesc vin, mai există substantivul vie, care provine din derivatul latinesc, vinea, -ae, şi substantivul vinaţ, plural vinaţuri, „sortimente de vin”, care este continuatorul derivatului latinesc vinaceus.

Definiţia vinului este dată în Lexique de la vigne et du vin, elaborat de Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.), după care „vinul este băutura rezultată exclusiv din fermentaţia completă sau parţială a strugurilor sau a mustului din struguri proaspeţi”. Calităţile şi rolul său în existenţa umană au generat şi alte definiţii, uneori cu o tentă realistă sau/şi metaforică, în raport cu mediul, cu prilejul şi scopul pentru care a fost folosit.

Astfel, Pasteur, în Traite des maladies du vin scria în 1866 că „vinul este cea mai sănătoasă şi mai igienică dintre băuturi” şi avea dreptate pentru că trăia într-o epocă în care apa potabilă, adesea contaminată, era cauza multor boli infecţioase de origine hidrică. După alţii, „vinul poate fi considerat ca o expresie fidelă a acordului perfect dintre generozitatea naturii şi inteligenţei omului”. El „este o băutură infailibilă pentru testarea inteligenţei, a înţelepciunii, a facultăţii volitive”.

Asemuindu-i-se evoluţia cu cea a unui organism ducând o existenţă dinamică, unii apreciază că vinul este o „fiinţă lichidă”, care se naşte, trăieşte şi moare.

Multitudinea calificativelor după care vinul poate fi „o formulă de credinţă”, „un prieten”, o „personificare”, o „notaţie”, strecoară senzaţia că o definiţie unică şi completă nu este posibilă, că orice încercare de a o găsi este zadarnică. Singura alternativă rămâne că şi în materie de vin „nimic bun şi durabil nu se creează fără strădanii, fără confruntarea cu timpul şi supunerea la reguli severe”.