Analiza pieței detergenților de rufe

Parte Teoretică

Segmentarea pieţei este procesul care constă în divizarea ansamblului în porţiuni restrânse şi omogene, prezentând nevoi, preferinţe şi gusturi aparent comune pentru produsele şi serviciile oferite.

Tipuri:

a)După motivul pentru care clientul cumpără produsul:

-- Consumatorii finali cumpără şi utilizează produsul sau serviciul pentru uzul personal sau al gospodăriei. Ei îşi satisfac strict dorinţele nonbusines şi constituie ceea ce se cheamă "consumatorii pieţii".

-- Utilizatorii industriali, organizaţii business, industriale sau instituţionale care cumpără produsul sau serviciul pentrul uzul business-ului propiu.

*Cele două tipuri de consumatori cumpără diferit.

b) După criteriul geografic:

-- regional: nord, sud, est, vest;

-- continental;

-- naţional;

-- urban-rural;

-- climateric: cald, rece, insorit, ploios,

c) După criteriul demografic:

-- vârsta: sub 6, 12, 19, 34, 49, 64, peste 65;

-- sexul: bărbătesc şi feminin

-- religia: catolic, ortodox, musulman, ;

-- etnia: alb, negru, oriental, italian, german,

d) După criteriul socio-economic:

-- venit

-- educaţie: şcoală primară, absolvent de liceu, absolvent de universitate;

-- ocupaţia: manager, vânzător, student, casnică, diverse profesiuni;

-- clase sociale: bogaţi, clasa de mijloc, săraci;

e) După criterii psihografice:

-- personalitate: ambiţios, agresiv, sociabil, egoist ;

-- felul de viaţă: conservator, liberal, aventurier, oscilant.

f) După ciclul de viaţă a familiei:

-- stadiul celibatar: tineri, persoane singure;

-- cupluri de tineri căsătoriţi, fără copii;

-- cupluri de tineri căsătoriţi, cu copii;

-- cupluri căsătorite,vechi,având încă copii dependenţi;

-- cupluri căsătorite,vechi fără copii dependenţi;

-- persoane bătrâne singure care totuşi mai lucrează sau sunt retrase;

-- persoane divorţate fără copii dependenţi;

-- tineri sau persoane de vârstă medie, singure, având copii dependenţi.

Poziţionarea firmei pe piaţă presupune proiectarea caracteristicilor produsului şi crearea unei imagini distincte a acestuia, care să se adreseze cu precădere segmentului/segmentelor ţintă selectate. Cu alte cuvinte, poziţia unui produs indică locul pe care acesta îl ocupă în concepţia consumatorilor, în raport cu produsele concurenţei.

Prin poziţionare, firma încearcă să influenţeze atitudinea cumpărătorilor potenţiali faţă de produsul/serviciul pe care-l oferă pe piaţă.

Concept esenţial al teoriei moderne a marketingului, mixul de marketing reprezintă "ansamblul de instrumente tactice de marketing controlabile pe care firma le combină cu scopul de a produce pe piaţa ţintă reacţia dorită (Ph. Kotler, P rincipii de marketing, p. 134-135). Mixul de marketing se referă la o anumită structură de eforturi de marketing, la combinarea, proiectarea şi integrarea în diverse proporţii într-un program de marketing a variabilelor controlabile în scopul dobândirii eficacităţii necesare realizării obiectivelor organizaţiei într-o perioadă determinată. Cele patru instrumente esenţiale, acceptate de toată lumea, sunt produs, preţ, plasare, promovare.

Cei 4P constituie variabilele cheie prin care organizaţia poate acţiona în vederea obţinerii impactului maxim asupra pieţii şi consumatorului şi reflectă modul în care sunt antrenate diferite componente ale resurselor de care dispune organizaţia pentru obţinerea efectelor scontate.

Politica de marketing reflectă concepţia organizaţiei cu privire la evoluţia activităţii sale, opţiunile ei de ansamblu, principiile şi normele ce o călăuzesc, precum şi acţiunile concrete prin care se asigură valorificarea potenţialului său corespunzător cerinţelor pieţii. Se exprimă printr-un ansamblu unitar şi coerent de: strategii, tactici şi programe specifice de acţiune, care-i asigură viziunea, pentru o anumită perioadă de timp şi transpunerea în practică a orientărilor generale, a opţiunilor şi a elementelor ce le definesc.

Strategia de marketing, desemnează liniile definitori ale atitudinii şi conduitei întreprinderii în vederea atingerii anumitor obiective (C. Florescu (coord.) op. cit., p.275). Ea este reprezentată de ansamblul obiectivelor concrete care trebuie înfăptuite într-o perioadă de timp, a mijloacelor şi metodelor prin care acestea se transpun în practică, exprimând tendinţele şi exigenţele ce se impun pentru atingerea performanţelor stabilite, a căror nivel se măsoară cu ajutorul unor indicatori economici, cum ar fi: volumul activităţii, cota de piaţă, profit etc.

Prin strategia de marketing adoptată se precizează:

● poziţia pe care organizaţia îşi propune să şi-o asigure pe piaţă;

● scopurile urmărite ;

● intenţiile prin care acestea se vor atinge într-o anumită perioadă de timp.

● ca suită de decizii, strategia de marketing are ca scop finalitatea optimă a activităţii întreprinderii într-o perioadă optimă

Parte Practică

1. Caracterizare generală a pieței

a) Scurt istoric al detergenților

Numele de săpun, după o veche legendă romană, vine de la Muntele Sapo, unde erau sacrificate animale. Ploaia a amestecat grăsimile cu seu şi cu cenuşă pe malul râului Tibet. Femeile au observat ca acest amestec le uşura munca, apoi au început să folosească acest sol lutos, îmbibat cu amestecul de grăsimi. În timpul ascensiunii civilizației romane, băile publice au devenit din ce în ce mai populare. Prin secolul 2 e.n., medicul grec Galen a început recomandarea săpunului atât cu scop medicinal, cât şi pentru curațire. Se pare că în secolul 15 se producea sapun în Veneția, apoi, în secolul 17 în Marsilia. În secolul 18 fabricarea săpunului s-a raspândit în întreaga Europă şi în America de Nord, pentru ca în secolul 19, fabricarea săpunului să devină una din cele mai importante industrii. În 1907, săpunul s-a transformat în detergent când o firma germană a început comercializarea detergentului Persil. Pe lânga săpunul de acid carboxilic, Persil conținea perbotat de sodiu (NaBO3) silicat de sodiu şi carbonat de sodiu. De aici, perborat + silicat = PERSIL. Până în 1940 săpunul era cel mai folosit detergent. În timpul celui de-al doilea razboi mondial, lipsa grăsimilor, ingredientul predominant din săpun, a dus la cercetarea detergenților sintetici. Apoi, după război, apariția maşinilor de spălat automate a accentuat nevoia unor noi alternative la săpun.

b) Prezentare generală a detergenților

Detergenții sunt agenți de spălare sintetici, care ajută la îndepărtarea murdăriei şi a grăsimilor. Dacă în compoziția detergenților intră unul sau mai mulți agenți tensio-activi, adică substanțe chimice care pot reduce tensiunea de suprafață a apei, aceştia curață mai eficient.

Agenții sunt clasificați după proprietățile lor ionice (încărcătura electrică) în apă. Astfel se disting 4 mari grupe:

_ Anionici (încarcătură negativă);

_ Neionici (fără încărcătură);

_ Cationici (încărcătură pozitivă);

_ Amfoteri (încărcătură sau negativă sau pozitivă)

Detergenții anionici sunt folosiți în detergenții pentru spălătorii şi detergenții pentru spălarea vaselor cu mâna. Ei se ionizează în soluție, au proprietăți de curățire excelente şi sunt foarte spumanți. Ex: săpunul, alcoolul etoxisulfat.

Detergenții neionici nu fac multă spumă, şi sunt folosiți în spălătorii şi în maşinile automate de spălat vase, şi ca ajutoare la clătire. Pentru că nu se oxidează, sunt rezistenți la tăria apei şi curăță bine majoritatea petelor.

Detergenții cationici sunt folosiți pentru a face fibrele mai moi şi mai delicate (gen Cocolino, Silan). Alte întrebuințări sunt ca dezinfectanți şi alte produse de igienizare şi curățare a casei.

Detergenții amfolitici sunt folosiți în igiena personală, şi în curățenia casei datorită spumei, blândeții şi stabilității. Ei pot fi anionici, cationici sau neionici, în funcție de pH-ul (aciditatea sau bazicitatea) apei. Principala materie primă pentru fabricarea detergenților o constituie hidrocarburile.

c) Destinații şi utilizări ale detergenților

Detergenții sunt utilizați ca materie primă.Pentru obţinerea detergenţilor se folosesc substanţe de origine petrochimică: arene, alchilarene, amine etc.

Detergenţii anionici şi cationici prezintă un mare dezavantaj, acela că nu sunt biodegradabili. Ajunşi în apele reziduale, aceştia nu se descompun sub influenţa microorganismelor din apă în substanţe nenocive. Aşadar, aceste două tipuri au acţiune poluantă puternică. Spre deosebire, cei neionici sunt avantajoşi pentru că sunt biodegradabili. Conform Institutul National de Statistica, 58% din valoarea pietei de detergenti provine din import, iar restul de 42% din productia interna.