Depozitarea Mărfurilor

DEPOZITAREA MĂRFURILOR

Introducere:

Depozitarea mărfurilor, respectiv stocarea acestora, este strâns legată de procesele de transport.

Activităţile de extracţie şi prelucrare a materiilor prime, a semifabricatelor se desfăşoară, de regula, în

localităţi diferite, situate la anumite distanţe unele de altele. În plus, există de regulă un anumit interval de timp între terminarea unui proces de producţie şi începutul altuia. O parte din acest timp este destinată transportului, iar cealaltă este consumată cu operaţiuni pregătitoare: expediere, întocmire a documentelor de transport, încărcare – descărcare, depozitare etc.

Depozitarea mărfurilor este echivalentă cu un transport în timp al acestora şi nu în spaţiu. Ea constituie o componentă importantă a distribuţiei mărfurilor, iar necesitatea depozitării şi durata acesteia sunt determinate de condiţii naturale, considerate economice şi alte considerente.

Depozitarea a fost iniţial considerată o activitate necesară dar generatoare de costuri, conceptul modificându-se substanţial pe parcursul secolului al XX-lea, ajungând ca în secolul XXl să se considere ca obiectiv ideal în privinţa depozitării, reducerea neîncetată a stocurilor de mărfuri care nu se află în mişcare , până când se va realiza o mişcare cvasi-continuă. Scopul final va fi înlăturarea necesităţii de a depozita, în orice punct al reţelei , inclusiv între unităţile de producţie , între acestea şi clienţi.

Depozitarea mărfurilor se va modifica în viitor, sub influenţa mutaţiilor din domeniul relaţiilor cu furnizorii, al producţiei si al distribuţiei. Amploarea schimbărilor din domeniul depozitării va depinde în secolul XXl de capacitatea de inovare a managerilor logistici, pentru creşterea eficienţei activităţii şi a nivelului de servire a clienţilor.

1. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DEPOZITARE

Prezenţa depozitelor în sistemul logistic este considerată o necesitate de numeroase firme. Definiţia tipică asociată conceptului de depozit subliniază că, în esenţă, acesta este un spaţiu de păstrare a stocurilor de mărfuri. Depozitul a fost frecvent definit în literatura de specialitate ca un loc special destinat pentru adăpostirea mărfurilor depuse spre păstrare, prin consimţământul reciproc al deponentului şi depozitarului.

Conceptul de depozitare s-a modificat substanţial pe parcursul secolului XX. Iniţial, depozitarea a fost considerată o activitate necesară în procesul distribuţiei, dar generatoare de costuri. În prima jumatate a secolului, perspectiva asupra depozitării, în domeniul conceptual şi practic, a fost caracterizată de următoarele aspecte:

•caracterul static. Rolul depozitului constă în păstrarea mărfurilor. Materiile prime, rnaterialele şi produsele finite erau menţinute o durată îndelungată, până când erau solicitate de clienţi. Funcţia depozitului era de a asigura concordanţa, sub aspect temporal, dintre cerere şi ofertă.

•necorelarea cu alte activităţi logistice. Atenţia utilizatorilor de spaţii de depozitare era focalizată numai asupra costurilor generate de acest domeniu de activitate.

•preocupările limitate pentru creşterea eficacităţii. Eforturile de îmbunătăţire a eficacităţii activităţilor erau orientate prioritar spre producţie. Crearea depozitelor condiţiona succesul firmei pe piaţă, dar ameliorarea operaţiunilor din interiorul depozitului nu era privită ca o necesitate. Interesul manifestat pentru noi proceduri de păstrare şi manipulare, pentru o mai bună utilizare a spaţiilor era limitat.

•accentul pe resursele umane. Întrucât forţa de muncă era o resursă necostisitoare, depozitarea presupune realizarea manuală a majorităţii covârşitoare a activităţilor. Încărcarea şi descărcarea mărfurilor, manipularea lor în interiorul depozitelor erau realizate manual.

După cel de-al doilea război mondial, mutaţiile din domeniul producţiei şi distribuţiei au avut ca efect o nouă atitudine faţă de depozitarea mărfurilor. Creşterea eficienţei depozitelor a devenit treptat o preocupare pentru tot mai mulţi manageri.

Perfecţionarea tehnicilor de programare a producţiei şi a metodelor de previziune s-a repercutat în mod direct asupra politicii referitoare la stocuri şi la depozitare. Menţinerea unui nivel înalt al stocurilor nu mai reprezenta o opţiune justă, în condiţiile în care capacitatea firmei de a estima cererea s-a îmbunătăţit, iar timpul necesar pentru producţie s-a diminuat, datorită bunei corelări a activităţilor de fabricaţie. Scăderea nivelului stocurilor necesare a determinat reanalizarea numărului depozitelor utilizate de producători. Au apărut depozitele regionale care permiteau acoperirea unei arii teritoriale extinse.

În domeniul comercial, depozitele au dobândit o nouă importanţă. În comerţul cu ridicata şi cu amănuntul, numeroase firme utilizau câte un depozit dedicat fiecărui teritoriu de vânzare distinct. Ca rezultat al creşterii exigenţelor consumatorilor finali şi al diversificării producţiei, detailiştii se orientează spre constituirea unui sortiment cât mai variat. Numeroşi comerciali cu amănuntul nu puteau beneficia de condiţii favorabile de preţ al mărfurilor şi tarife de transport avantajoase, datorită cantităţilor mici pe care le comandau. Angrosiştii s-au dovedit o verigă necesară în circuitul mărfurilor, ca urmare a serviciilor de depozitare oferite. Se aprovizionau în cantităţi mari de la producători, divizau loturile de dimensiuni mari şi creau o structură sortimentală adaptată solicitărilor detailiştilor.

Progresele realizate în domeniul depozitării, la nivelul comerţului cu ridicata, au fost o sursa de inspiraţie pentru producători, în vederea reducerii costurilor de păstrare şi manipulare a materialelor şi a componentelor. Unii producători care dispuneau de mai multe unităţi de fabricaţie, distribuite pe o arie teritorială amplă, au aplicat conceptul de depozit localizat strategic. Numărul depozitelor a scăzut datorită unei operaţiuni de consolidare. Un depozit localizat favorabil a luat locul spaţiilor de depozitare existente la fiecare unitate de producţie. Materialele, componentele erau cumpărate în loturi mari, la preţuri avantajoase, erau menţinute în depozit şi livrate unităţilor de fabricaţie ale firmei, în funcţie de programul de producţie. În privinţa produselor finite, depozitele producătorilor au început să asigure livrarea unui mix de produse (sortiment complet) direct la client, în condiţiile consolidării transportului.

Dezvoltarea distribuţiei contractuale, în anii '80 şi '90, a generat un nou mod de a beneficia de servicii de depozitare. Distribuţia contractuală reprezintă furnizarea de către un distribuitor terţ a unui serviciu de distribuţie complet şi operat pe seama unui anumit client. Forma contractului poate varia de la asigurarea de facilităţi de depozitare, la un centru de distribuţie dedicat unui client, fie producător, fie detailist. Comparativ cu un depozit clasic, centrul (depozitul) de distribuţie are rolul de a accelera circulaţia mărfurilor. În plus, caracterul dedicat permite satisfacerea cerinţelor specifice clientului.

Comerţul cu amănuntul a fost marcat în anii '80 de crearea depozitelor de distribuţie centrale, ale marilor detailişti. Producătorii livrau comenzi de dimensiuni mari depozitelor centrale ale detailiştilor, fără a mai fi necesar să dispună de spaţii proprii de depozitare, pentru livrarea directă la unităţile locale din lanţurile detailiste. De la depozitele centrale, mărfurile erau livrate la magazine.

Marile corporaţii, prezente simultan pe mai multe pieţe, au apelat la conceptul de depozit multi-ţări. Pentru ţările dintr-o anumită zonă se creează un depozit central, care livrează depozitelor existente la nivelul filialelor companiei sau distribuie mărfurile direct următorului nivel din canalele de marketing. Depozitul multi-ţări este fie un depozit de tranzit, fie un depozit clasic de stocare.

Depozitarea modernă nu mai echivalează cu păstrarea mărfurilor în spaţii speciale, pe o perioadă îndelungată. Operatori specializaţi în domeniul depozitării oferă o gama variată de servicii adiacente depozitării, cum sunt: facturarea, ambalarea, etichetarea, evidenţa stocurilor, crearea de pachete promoţionale, transportul pe o arie teritorială amplă, etc.

În anii '60 şi '70, specialiştii în domeniul depozitării au pus accentul pe necesitatea promovării tehnologiilor noi, pentru îmbunătăţirea operaţiunilor desfăşurate. În anii '80 atenţia s-a îndreptat spre îmbunătăţirea configuraţiei depozitului şi a tehnicilor de manipulare a mărfurilor. În ultimul deceniu al secolului XX cuvintele cheie au devenit flexibilitatea depozitării în raport cu schimbările pieţei şi utilizarea eficientă a tehnologiei informaţionale.