Dezvoltarea Durabilă - Modelul de Dezvoltare a Omenirii în Viitor

1.1. Scurt istoric al dezvoltării durabile

În anii 60, un prim semn de exclamare apare odată cu apariţia unor cărţi precum “Primăvara liniştită” (“Silent Spring”) a autorului Rachel Carson (1962), care descrie o catastrofă ecologică imaginară Raportul „Limitele pentru creştere” (“Limits to Growth”) publicat de către Clubul Romei în 1972 a prezis că dacă dezvoltarea economică continuă în acelaşi ritm ca până atunci, omenirea va folosi toate resursele negenerabile până în 2072 şi cel mai

probabil rezultat fiind ”un declin brusc şi necontrolabil al capacităţii populaţiei şi capacităţii industriale”.

În anii 70 apar primele organizaţii non guvernamentale ecologice puternice ca Prietenii Pământului (1971) şi Greenpeace (1971).

În 1972, la Stockholm are loc Conferinţa Naţiunilor Unite, în care cele 113 naţiuni prezente işi manifestă îngrijorarea cu privire la modul în care activitatea umană influenţează mediul. Sunt subliniate problemele poluării, distrugerii resurselor, deteriorării mediului, pericolul dispariţiilor unor specii şi nevoia de a creşte nivelul de trai al oamenilor, şi se accepta legătura indisolubilă între calitatea vieţii şi calitatea mediului pentru generaţiile actuale şi viitoare.

Una dintre cele mai autorizate voci, japonezul Saburo Okita, afirmă: “Mediul înconjutător este factorul de bază pentru continuarea supravieţuirii omului, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacă nu

suntem în stare să asigurăm generaţiilor viitoare posobilitateade a se bucura

din plin de binefacerile naturii. În acelaşi timp însă, dezvoltarea este necesară pentru a putea soluţiona problema sărăciei din ţările în curs de dezvoltare şi de a da posibilitatea oamenilor de pretutindeni să trăiască în mod civilizat într-un mediu ambient propice. Deci, protecţia mediului şi dezvoltarea economică trebuie să constituie preocupări contemporane”.

În 1986, Natiunile Unite înfiinţează Comisia mondială de mediu şi dezvoltare, având ca scop studierea dinamicii deteriorării mediului şi oferirea de soluţii cu privire la viabilitatea pe termen lung a societăţii umane. Comisia a fost prezidată de Gro Harlem Brundtland, Primul Ministru al Norvegiei, la acea dată. Raportul comisiei Brundtland, “Viitorul nostru comun” (our common future), a devenit un document de referinţă, primul ce a folosit termenul de dezvoltare globală (“sustainable development”). El atrage atenţia că, adesea, creşterea economică duce la o deteriorare, nu o imbunătăţire a calităţii vieţii oamenilor, şi de aceea consideră că a devenit impetuos necesară “o formă de dezvoltare durabilă care să îndeplinească nevoile prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile nevoi”.

Comisia a subliniat existenţa a două probleme majore:

- dezvoltarea nu înseamnă doar profituri mai mari şi standarde mai înalte de trai pentru un mic procent din populaţie, ci creşterea nivelului de trai al tuturor;

- dezvoltarea nu ar trebui să implice distrugerea sau folosirea nesăbuită a resurselor noastre naturale, nici poluarea mediului ambiant.

Mesajul acestui raport se regaseşte în “ Principiul 3” al Declaraţiei de la Rio” cu privire la Mediu si Dezvoltare (3-14 iunie 1992) potrivit căruia “dreptul de dezvoltare trebuie exercitat astfel încăt să fie satisfăcute, în mod echitabil, nevoile de dezvoltare si de mediu ale generaţiilor prezente şi viitoare”.