Iluziile Optice

Numeroşi psihologi definesc percepţia “actul psihic prin care spiritul distinge şi identifică senzaţiile, când mintea noastră intră în raport cu obiectele exterioare” (P. Janet).

Lumina care ajunge la ochi şi este apoi transmisă sub formă de semnale codificate la creier este insuficientă. Nici un fel de informatie nu ajunge la creier fără să treacă mai întâi prin receptorii senzoriali. Avem nevoie de acest sistem de interpretare a semnalelor, pentru a reacţiona corespunzător la acestea. Procedeul prin care facem acest lucru – obţinem cunoştinţe asupra lumii înconjurătoare din informaţia colectată prin intermediul ochilor – este cunoscut sub numele de percepţie.

Iluziile optice sunt erori ale percepţiei. Prin convenţie, denumirea de iluzie optică este limitată la aparenţe senzoriale care implică percepţia mişcării şi a formei. Trebuie subliniat faptul că iluziile optice nu sunt cauzate de unele defecte ale vederii caracteristice unei persoane sau unui greup restrains de persoane, ci ele sunt valabile pentru oricine, fiind posibile ca urmare a modului însuşi de construcţie şi funcţionare a sistemului vizual. Hermann Helmholtz este unul dintre cercetătorii care au studiat îndeaproape în secolul al XIX – lea fenomenul iluziei optice şi a ajuns la concluzia că aceasta nu reprezintă o cauză fiziologică, ci acţionează la nivelul interpretării vizuale, al ipotezelor preconcepute.

Iluzia optică sau iluzia vizuală reprezintă perceperea unei imagini care conduce la o estimare eronată a realităţii.

Iluziile sunt împărţite în două mari categorii: fiziologice şi cognitive.

Iluziile fiziologice sunt un fel de imagini remanente datorate unor puternice, contrastante alternanţe de luminozitate, de culoare, de mişcare etc. care produc o puternica stimulare a zonei optice cerebrale. Astfel de imagini persista şi după încetarea excitaţiei care le-a produs.

Dacă se priveşte semnul “+” timp de 30 secunde, apoi priviţi un fond alb, se va vedea steagul american în culorile lui adevărate.

Fig. 1

Priviţi atent desenul din imagine timp de 30 de secunde, apoi priviţi o foaie de hartie sau un perete alb. Veţi avea impresia ca vedeţii un bec alb care straluceşte.

Fig. 2

Iluziile cognitive apar la interacţiunea diverselor idei predefinite privind lumea exterioară şi care conduc la aşa – numita “deducţie inconştientă”. Sunt cele mai interesante şi mai cunoscute. Nu au o cauză fiziologică, acţionează la nivelul interpretării vizuale, al ipotezelor preconcepute. Iluziile cognitive se impart în:

- iluzii de ambiguitate: Imaginile obiectelor suferă schimbări semnificative de aspect. Putem admite mai multe interpretări ale imaginii: "cubul lui Necker", "vaza lui Rubin"

- iluzii de distorsionare: "peretele de cafenea", "iluzia Müller-Lyer".

- iluzii paradoxale: "triunghiul Penrose", "scările imposibile", "cascada".

- iluzii fictive: produse de halucinaţii.

O altă clasificare împarte iluziile optice astfel: iluzii de formă, de mărime, iluzii în percepţia liniei, în percepţia punctului, iluzii în percepţia profunzimii, iluzii de contur, de lungime, figuri imposibile, iluzii de mişcare, iluzii 3D, figuri ambigue şi iluzii în publicitate.

1. Iluzii de formă

Iluziile sunt percepţii deformate, cu un anumit grad de eroare fără să anuleze cunoaşterea obiectului ele ne diminuează capacitatea de a aprecia calităţile sale. Iluziile pot fi cauzate de factori fizici externi care împiedică recepţionarea normală a razei de lumină.

Un exemplu de iluzie cauzată de refracţia luminii - este mirajul. Astfel, în figura 1 este redat un miraj inferior. Observatorul vede palmierul răsturnat deoarece printre razele luminoase provenite dintr-un punct A, două pot ajunge la observator. Una trecând deasupra aerului cald nu prezintă deviaţii speciale şi contribuie la imaginea normală. Alta, este curbată în vecinătatea solului de către aerul cald şi participă la formarea unei a doua imagini, inversată în raport cu cea precedentă.

Fig. 3

Mirajul superior reprezentat în figura de mai jos este datorat unui aer cald care curbează razele luminoase în sus. După un mecanism analog mirajului inferior, pot apare imagini secundare situate de această dată deasupra obiectelor.