Metode Cantitative de Estimare a Riscurilor

Introducere

Riscul exprimă incertitudinea în legătură cu producerea unor evenimente viitoare. Cum riscul este o parte inevitabilă a afacerii, managementul trebuie să descopere modalităţile de acţiune pentru controlul acestuia. Recunoaşterea prezenţei riscului este primul şi cel mai important pas. În continuare, managerii au la dispoziţie o serie de metode specifice pentru a evita riscul, pentru a reduce riscul, pentru a-şi asuma riscul sau pentru a rezolva această problemă cu companiile de asigurări.

Succesul unei întreprinderi poate fi direct proporţional cu gradul în care conducerea acesteia înţelege să-şi asume riscurile în adoptarea u aplicarea deciziilor. Riscul apare astfel ca un element intrinsec pentru dezvoltarea unei societăţi.

Lucrarea de faţă îşi propune să trateze metodele cantitative de estimare dar şi de evaluare a riscurilor în organizaţii. Prima parte a lucrării are un caracter pronunţat teoretic în care am analizat conceptele generale privind riscul. Ce este riscul, care este diferenţa dintre risc şi incertitudine, cum putem clasifica riscul şi care sunt principalele surse externe şi interne sunt câteva din subiectele tratate pe parcursul acestui capitol.

În cea de-a doua parte a lucrării am prezentat principalele metode cantitative de estimare a riscului. Analiza cantitativă se referă la stabilirea nivelului impactului unui eveniment de risc. Dacă analistul de risc nu poate da o probabilitate exactă a apariţiei unui astfel de eveniment, în schimb el poate calcula dimensiunea pierderilor sau deprecierilor generate.

În acest sens, managementul riscului a dezvoltat o serie de metode şi tehnici de calcul care să ajute analiştii în stabilirea dimensiunilor impactului unui eveniment de risc. Printre aceste metode distingem: modelarea riscului, valoarea aşteptată, analiza ratei beneficiu-cost şi analiza pe baza arborelui decizional.

Oportunitatea adoptării oricărei decizii manageriale, în natura căreia iniţial persistă un anumit grad de risc, poate fi argumentată numai prin analiza şi evaluarea ei. Pentru a conduce eficient cu firma nu este suficient de a şti tipul de risc care poate influenţa activitatea antreprenorială, este necesar de asemenea de a calcula mărimea lui, adică de a evalua consecinţele care pot apărea în rezultatul influenţei acestuia.

În ultima parte a lucrării am tratat metodele cantitative de evaluare a riscurilor: metoda statistică de evaluare a riscului, metoda oportunităţii cheltuielilor, metoda expert de evaluare a riscului, metoda analitică de evaluare a riscurilor.

Capitolul 1. Concepte generale privind riscul

În dimensiunea sa istorică, riscul este un concept tânăr şi în acelaşi timp unul din puţinii termeni de afaceri cu origini directe în mediul comercial şi financiar şi nu derivat din vocabularul militar, psihologic sau ştiinţific.

În timp ce în anii ‘70 “riscul” era o noţiune asociată în special cu ştiinţele naturii şi mai puţin cu teoria financiară şi a asigurărilor, în ultimii ani, conceptul de risc a câştigat importanţă în rândul decidenţilor din lumea afacerilor . În acest context, economiştii americani Harry M. Markovitz şi James Tobin, laureaţi ai premiului Nobel, au jucat rolul de pionieri. Lucrările acestora s-au concentrat pe conceptele de portofolii eficiente (portofoliul care asigură cel mai mare profit pentru un nivel dat de risc sau, echivalent, cel mai mic nivel de risc pentru un profit aşteptat).

Oricum, pe măsură ce metodele de evaluare ştiinţifică a riscului au devenit mai sofisticate, societatea a acordat atenţia cuvenită conflictelor cu privire la acceptarea riscului şi tehnologiile de evaluare. Conceptul de risc a câştigat conotaţii generale care i-au permis expandarea către domenii diverse în structurile societăţii moderne.

De ce a câştigat conceptul de risc o importanţă atât de mare în societatea modernă? De ce se defineşte societatea modernă ca o societate ” riscantă” ? Sociologul german Nickolas Luhman a adus o contribuţie instrumentală substanţială prin lansarea ideii că “riscul” reprezintă o formă generală prin care societatea îşi descrie viitorul. Potrivit lui Luhmann, riscul este un concept care trebuie deosebit de pericol. În timp ce riscul indică o pierdere posibilă viitoare datorită deciziei unui alt agent, pericolul se relaţionează cu posibilitatea unei pierderi cauzate de indecizie. Pe scurt, teza lui Luhmann susţine că viitorul este total dependent de deciziile prezente. Această abordare are implicaţii importante pentru analiza riscului.

În acest context, riscul este o problemă relaţionată cu procesul de luare a deciziilor. Analiza este, deci, conectată cu problema generală de luare a deciziilor în condiţii de incertitudine. Riscurile nu există obiectiv, ci sunt construite de către agenţii care iau decizii, în timp ce părţile implicate în procesul de decizie, posibili neparticipanţi la proces dar ţinte ale efectelor acestuia, ar putea percepe acest fenomen ca pericol . Precum indică studiile psihologice ale percepţiei riscului, această analiză are un impact semnificativ asupra atitudinii în faţa hazardul potenţial. Posibilitatea de a ajunge la un consens în ceea ce priveşte riscul scade semnificativ. Volumul mai mare de informaţie, transparenţa şi comunicarea activă cu audienţa nu poate să rezolve, ci doar să reducă conflictele privitoare la risc, întrucât problema rezidă în diferenţa de conţinut al fenomenului abordat de către emitenţii de decizii şi receptorii de decizii.

Din perspectiva corporaţiei, este esenţială notarea faptului că riscul nu face parte din know-how-ul organizaţional, deoarece acestea nu descoperă riscurile ci şi le construiesc. O companie ia în considerare riscul “obiectiv” sau “sistemic”, precum căderea unei anumite pieţe? Evident, nu. Ca exemplu, avem crizele declanşate de unele fonduri de hedging în anii 90 sau forţarea pieţei argintului de către fraţii Hunt în anii 70, crescând preţul argintului cu 2500% de la 2$ la 52$/uncie. În ambele cazuri, au prevalat calculele riscului subiectiv ale decidenţilor.

Cum îşi definesc companiile propriile riscuri şi cum şi le asumă în situaţii de incertitudine? Luarea deciziilor în mediul modern este caracterizat de faptul că neluarea vreunei decizii reprezintă de fapt o decizie: este imposibil să nu se ia nici o decizie. Chiar şi neluarea vreunei decizii implică risc pentru decidenţi. Cum se poate aborda provocarea deţinerii şi administrării riscurilor? Este o chestiune simplă de preferinţă sau pregătire în a aştepta, care depinde radical de tiparul istoric şi social al corporaţiei şi de comunitatea socială şi investiţională în care aceasta operează. Corporaţiile care vor să-şi crească acceptabilitatea expunerilor la risc trebuie să-şi construiască încrederea şi credibilitatea. Cel mai bun remediu este transparenţa şi dezvăluirea de informaţii relevante privitoare la identificarea şi managementul riscului.