Mix de marketing - ciocolata Kandia

INTRODUCERE

Drumul ciocolatei

Arborele de cacao a fost descoperit în urmă cu mai bine de 2000 de ani în pădurile tropicale din continentul american. Păstăile acestui tip de arbore conţin seminţe ce sunt procesate pentru a obţine pudra de cacao. Aceasta este folosită în producerea ciocolatei.

La origine, arborele de cacao era numit "arborele vieţii', sursă de beneficii, aliment şi medicament în acelaşi timp. Odată ce primii consumatori maiaşi au avut ideea de a deschide fructele acestui arbore, doar porţiunea albă ce înconjura boabă îi interesa ca aliment, aruncând boabele! Doar mai târziu au utilizat toate resursele acestui fruct.

Istoria ciocolatei începe încă din 250-900 I.H., când maiaşii utilizau arborii de cacao, pe care i-au adus din pădurile tropicale, pentru a-i cultivă. Ei recoltau, fermentau, prăjeau şi măcinau seminţele de cacao pentru a le transformă într-o pastă. Aceasta pastă era amestecată cu apă, ardei iuţi şi faină de porumb pentru a crea o băutură spumoasa şi condimentată, de ciocolată.

Prima maşină de produs ciocolată este pusă în funcţiune în Barcelona în 1870.

Boabele de cacao au ajuns pentru prima dată în Europa în anul 1521, atunci când Mexicul a fost cucerit de către spanioli. Deoarece a devenit, în timp, un produs de export foarte scump, ciocolata a mai rămas încă 300 de ani de atunci băutura celor bogaţi.

Până în 1870, consumul de ciocolată era nesemnificativ în mica Românie. Cafeaua era singurul deliciu care mai îmbogăţea mesele, în afara şerbeturilor, sarailiilor sau altor „dulcegării" orientale.

Începând din 1870, s-a introdus în ţară ciocolată şi cacaua, aduse mai ales din Elveţia şi Franţa. Anul 1891 a fost punctul de plecare al unei afaceri, care depăşea aşteptările unei cofetării cu laborator propriu, înfiinţându-se prima fabrica de ciocolată din Bucureşti, ridicată de către industriaşul francez F. Bresson.

Dezvoltatea tehnologică nu a adus însă şi modificări în procesul de creştere şi recoltare a boabelor de cacao. Chiar şi în prezent se folosesc exact aceleaşi proceduri că acum 2000 de ani.

În procesul de realizare a ciocolatei este necesară respectarea cu stricteţe a unor paşi importanţi, precum: recoltarea, fermentarea, uscarea, prăjirea, măcinarea, conjarea, temperarea, şi în final, turnarea.

Recoltarea:

Arborele de cacao creste de regulă 15 metri, dar în plantaţii nu depăşeşte 6 metri pentru a fi uşor de cules. Fructele mari şi colorate (tecile de cacao) cresc foarte aproape de tulpină; în funcţie de varietate, forma, textura şi culoarea pot diferi. Deşi o teacă poate rezista 2-3 săptămâni fără a se desface, pentru a dezvolta cea mai bună aroma, este foarte importantă perioadă de recoltare. Tecile sunt duse într-o locaţie foarte aproape de locul de recoltare, unde fiecare fruct este desfăcut cu ajutorul macetei sau pur şi simplu prin lovirea a doua teci, în aşa fel încât seminţele şi pulpa din interior să poată fi extrase.

Fermentarea şi uscarea:

Seminţele trebuiesc fermentate înainte de a fi măcinate şi procesate. Fiecare teaca conţine în jur de 50-60 de seminţe mici (3 cm x 1,5 cm) care trebuiesc la rândul lor sparte înainte de a fi puse la fermentare. Fermentarea da aroma şi gust şi ajuta la îndepărtarea resturilor de pulpă.

După fermentare, seminţele sunt uscate timp de o săptămână. Din 100 kilograme de seminţe, în urma uscării rămân 45 kilograme.

Prăjirea:

Boabele de cacao sunt atent curăţate şi sortate în fabrica şi apoi prăjite cu ajutorul unui echipament special, la o temperatură de 130 - 150 C.Prăjirea este o etapă esenţială în întreg procesul de producţie, iar calitatea viitoarei ciocolate,aroma şi gustul depind foarte mult de ea.

Măcinarea:

După prăjire, boabele sunt sfărâmate în bucăţi încă grosiere, apoi măcinate cu ajutorul unor mori speciale. Cu cât boabele sunt mai fin măcinate, cu atât gustul ciocolatei va fi mai aromat şi mai fin.

Conjarea:

După amestecare şi măcinare, masa de ciocolată este supusă conjarii care presupune amestecare la o temperatură ridicată.

Temperarea:

Temperarea este etapa cheie în producerea unei ciocolate. Este un proces lung şi complex care necesită experienţa şi îndemânare. După conjare masa fierbinte de ciocolată trebuie să fie răcită, dar acest lucru se poate face doar respectând anumiţi paşi.

Turnarea:

După temperare, ciocolata este turnata în forme încălzite. În această fază, dacă reţeta o cere, numeroase ingrediente (alune, creme, etc) sunt adăugate în ciocolată. Apoi ciocolată este pusă în instalaţii speciale de răcire unde se întăreşte şi capătă o suprafaţă lucioasă foarte apetisantă. În final, formele sunt întoarse şi bătute, produsele fiind împachetate şi etichetate manual sau automat.

Capitolul 1: Descrierea pieţei produsului

Pentru orice întreprindere, obiectul tranzacţiilor de vânzare-cumpărare îl reprezintă bunurile şi / sau serviciile pe care le produce, fiecare dintre acestea putând dispune de o piaţă proprie.

Piaţa produsului reprezintă o secţiune a pieţei globale în care se manifestă şi se realizează oferta şi cererea pentru un anumit produs. Referitor la raportul între piaţa întreprinderii şi piaţa produsului, în practică

se întâlnesc situaţii foarte diverse. Astfel, în cazul când o întreprindere deţine exclusivitatea producţiei şi / sau a comerţului unui produs, piaţa întreprinderii respective se poate identifica cu cea a produsului. În alte cazuri, piaţa unei întreprinderi este suma pieţelor mai multor produse. De asemenea, se întâlnesc cazuri când piaţa unui produs (sau grupă de produse) este formată din pieţele mai multor întreprinderi. În cele mai multe cazuri însă, pieţele întreprinderilor interferează cu pieţele produselor. Între piaţa produsului şi piaţa globală este un raport de la parte la întreg, şi, ca urmare, piaţa globală reprezintă suma pieţelor produselor ce o alcătuiesc, respectiv:

pt = Σ pi ,

i = 1, , n

unde: pt = piaţa totală;

pi = piaţa produsului;

n = numărul produselor ce alcătuiesc piaţa totală.

Între pieţele diferitelor produse se pot stabili următoarele tipuri de relaţii:

- relaţii de asociere, când două sau mai multe produse se asociază în consum pentru satisfacerea unei anumite nevoi, cum ar fi, de exemplu, cafeaua şi zahărul, respectiv piaţa cafelei şi piaţa zahărului sau piaţa automobilelor şi piaţa serviciilor de reparaţii şi întreţinere etc.;

- relaţii de substituire, când produsele se pot înlocui reciproc în consum, creându-se astfel relaţii de concurenţă între ele.

- relaţii de indiferenţă, când pieţele diferitelor produse nu se influenţează în nici un fel.

Pentru evaluarea pieţei unui produs se foloseşte un sistem de indicatori, dintre care mai importanţi sunt următorii:

- gradul de răspândire a produsului pe piaţă, dat de numărul cumpărătorilor (utilizatorilor) produsului respectiv, într-un anumit interval de timp;

- gradul de pătrundere a produsului în consum, dat de mărimea medie a unei cumpărături şi de frecvenţa medie a cumpărăturii;

- viteza de difuzare a produsului în consum, dată de raportul dintre aria spaţiului geografic în care este vândut produsul şi un interval de timp dat;

- numărul întreprinderilor care produc şi / sau comercializează produsul;

- profitul clientelei ce achiziţionează produsul, determinat de caracteristicile socio-profesionale, demografice, economice sau sociale ale cumpărătorilor produsului respectiv.