Taxa pe valoare adăugată

ARGUMENT

În vederea realizării obiectului lor de activitate, agenții economici intră în relații economice cu cadrul proceselor de aprovizionare sau desfacere, iar contabilitatea relațiilor întreprinderiicu terții se organizează în scopul evidențierii creanțelor și datoriilor întreprinderii față de clienți, furnizori, bugetul de stat, alte persoane fizice sau juridice. În marea lor diversitate, aceste relații se întrepătrund, într-un circuit în care fiecare agent economic este atât cumpărător, cât și vânzător. Pe parcursul existenței lor, unitățile patrimoniale intră în permanență în relații cu salariații lor, iar societățile de tip comercial întrețin și evidențiază și relații cu asociații sau acționarii lor. Având în vedere marea diversitate a relațiilor economice pe care agenții economici le întrețin cu terții, este necesară clasificarea și definirea acestora. Astfel, în funcție de natura juridică a relațiilor, acestea pot fi împărțite în relații generatoare de obligații și relații generatoare de drepturi. Relațiile de natura obligațiilor, denumite și datorii, se referă la obligațiile pe termen scurt, care pot fi datorii comerciale, datorii față de bugetul statului, datorii față de bugetul asigurărilor sociale, datorii față de asociați sau bănci. Relațiile de natura drepturilor de creanță se referă la drepturile pe termen scurt, ce rezultă din creanțele față de clienți, creanțele față de bugetul de stat, față de alte persoane fizice sau juridice. Contabilitatea furnizorilor și a clienților, precum și a celorlalte datorii sau creanțe este condusă pe categorii de operații și pe fiecare persoană fizică sau juridică în parte. Conturile care reflectă relațiile întreprinderii cu terții sunt cuprinse în clasa 4 de conturi, denumită conturi de terți. Este cea mai complexă clasă de conturi, motiv pentru care conturile sunt grupate pe două categorii: conturi de creanțe, care exprimă drepturile față de terți și sunt de activ, respectiv conturi de datorii, care exprimă obligații față de terți și sunt conturi de pasiv. Datoriile se referă la impozitele și taxele care trebuie să fie plătite la buget, dintre acestea putându-se enumera: impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozitul pe salarii, accizele, impozitul pe dividende, impozitul pe clădiri, precum și alte impozite și taxe. Din relațiile cu bugetul statului pot apărea și unele creanțe privind subvențiile de primit și din vărsăminte de efectuat. Pentru reflectarea acestor datorii și creanțe în cadrul grupei de conturi 44 „Bugetul statului, fonduri speciale și conturi asimilate” sunt cuprinse conturi sintetice distincte pentru principalele datorii și creanțe, după natura lor, precum și conturi care țin evidența globală a mai multor impozite și taxe, care însă au o pondere mai mică. Se pot distinge conturi care țin evidența datoriilor față de bugetul statului sau față de bugetele locale, pe feluri de impozite sau taxe și pe grupe:

- 441 „impozit pe profit”

- 442 „taxa pe valoare adăugată”

- 444 „impozitul pe salarii”

- 446 „alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”

- 445 „subvenții”

- 448 ”alte datorii și creanțe cu bugetul statului”

Impozitarea este un instrument important al suveranității naționale, deoarece, dacă nu ar avea venituri, guvernele nu ar putea să își pună în aplicare politicile în diverse domenii. În ceea ce privește calitatea de instrument de reglare economică, impozitarea poate fi folosită la influențarea consumului, dar și la a încuraja economiile. „În vederea stabilirii pieței interne, sistemul taxelor de consum trebuie să fie cât mai neutru posibil. Acolo unde rambursările de impozite asupra bunurilor de consum dintr-un stat în altul au fost mai mari decât cele plătite în mod obișnuit, acestea au acționat ca subvenții pentru export, motiv pentru care Comunitatea a adoptat taxa pe valoare adăugată.” Legislația referitoare la taxa pe valoare adăugată este una complexă și principalul izvor de drept îl reprezintă Directiva 77/388/CEE privind sistemul comun de aplicare a acestei taxe, denumită „Directiva a șasea referitoare la T.V.A.” Ea cuprinde reglementări privind persoanele impozabile, tranzacțiile impozabile, dar și excepțiile și scutirile, precum și cota standard de impozitare, deducerile și modul de calculare a acestora. Taxa pe valoare adăugată se aplică în România din anul 1993, când impozitul cumulativ a fost înlocuit cu un impozit care se aplică asupra tranzacțiilor fiecărui stadiu al circuitului economic. Așa cum unele bunuri trec succesiv de la o unitate la alta, până ajung la consumatorul final, pentru a evita fiscalizarea repetată a acestor valori, s-a stabilit, pe cale legală, că în esență fiecare agent economic trebuie să calculeze și să vireze la buget impozitul aferent valorii adăugate de el la valoarea bunurilor și serviciilor cumpărate. Deci baza de calcul a impozitului suportat de agentul economic este valoarea adăugată, de unde își trage denumirea de taxă pe valoare adăugată.