Dezvoltarea Abilităților de Leadership

Capitolul 1:

Consideratii generale privind conceptul de „leadership”

Leadership-ul a apărut în secolul al XIX-lea ca urmare a revoluţiei industriale şi s-a dezvoltat ulterior pe parcursul secolului XX. Primele teoretizări relevante aparţin lui Kurt Lewin, Ronald Lippitt şi Ralph White în perioada anilor 1938-1952. Experimentele lor au încercat să evidenţieze aspectele leadership-ului eficace. Aceste studii au fost continuate în timpul celui de-al II-lea Război Mondial pe diverse eşantioane ierarhizate ale armatei americane în încercarea de a identifica principalele trăsături ale persoanelor care aveau un ascendent asupra celorlalte. Concluzia: ascendentul era dat de inteligenţă, iniţiativă şi încrederea de sine.1

În ultimul deceniu, leadership-ul s-a conturat ca o componentă majoră a managementului, prezentând însă o specificacitate şi autonomie aparte, având o influenţă majoră, nu rareori chiar decisivă asupra performanţelor organizaţiilor, ca urmare, prezintă o utilitate deosebită cunoaşterea şi luarea în considerare a elementelor de bază privind leadership-ul managerial, de către toţi cei care exercită sau sunt antrenaţi în procesele manageriale , în societăţi comerciale, administraţie publică, ministere etc.2

1.1. Definirea conceptului de „leadership”

În lumea managerilor se vorbeşte adesea de leaderi, cu referire la cei care au obţinut performanţe de vârf în domeniul în care acţionează. Nu orice manager este leader, ci numai acela care este un model pentru ceilalţi, care ştie să-şi motiveze şi să şi inspire colaboratorii, adaptându-şi stilul de conducere la cerinţele fiecărei situaţii. Leaderul este cel care conduce un popor, o comunitate, un partid, o organizaţie, o echipă şi care are valoroase trăsături umane: talentul de a reuni oamenii, de a-i face să acţioneze împreună pentru un scop comun, de a se simţi împliniţi ca parte a unui grup, organizaţie sau naţiune.

Conceptul de leadership a pătruns în terminologia specialiştilor, fiind unul dintre elementele actuale ale managementului . John Kotter de la Harvard Business School consideră că leadership-ul desemnează procesul de orientare a unui grup sau a unor grupuri de persoane prin mijloace necoercitive. Definiţia dată de James Kouzes şi Barry Posner este: „leadership-ul este o relaţie reciprocă între cei care aleg să conducă şi cei care se decid să îi urmeze”. Pentru John Harvey Jones leadership-ul se referă la obţinerea unor rezultate extraordinare prin oameni obişnuiţi. Specialiştii americani de la mai multe universităţi, constituiţi în Par Group definesc leadership-ul ca fiind abilitatea unui cadru de conducere de a obţine implicarea efectivă a unor persoane în implementarea unui anumit curs de acţiune. În accepţiunea lui Jacques Clement, leadership-ul reprezintă procesul prin care o persoană stabileşte un scop sau o direcţie pentru una sau mai multe persoane şi îi determină să acţioneze împreună cu competenţă şi deplină dedicare în vederea realizării lor.

Cei mai mulţi din specialişti definesc leadershipul ca proces de influenţă socială în care liderul cere participarea de bună voie a subordonaţilor la un efort în vederea atingerii obiectivelor organizaţionale. Definiţiile ce urmează vin să confirme acest lucru :

Leadershipul este „capacitatea de a exercita influentă asupra unor persoane şi grupuri, direcţionând eforturile acestora spre realizarea obiectivelor organizaţiei”.

R. Tannenbaum, W.I. Washler şi F. Massarick consideră leadershipul ca un proces de influenţă socială în care conducătorul caută participarea voluntară a subalternilor ca drept răsplată pentru atingerea scopurilor. Lideriatul este o acţiune reciprocă între persoane manifestată într-o situaţie anumită cu ajutorul procesului comunicaţional şi orientată spre alegerea unui obiectiv specific sau a obiectivelor.

H. Koonty şi C. O’Donnell, de asemenea, consideră că lideriatul „constă în a influenţa oamenii în aşa fel încât aceştia să-şi consacre toate eforturile lor, de bună voie, în realizarea obiectivelor comune”. Aceeaşi idee se regăseşte şi în concepţia lui G. Dessler „... leadershipul, pentru manager, înseamnă a-i influenţa pe subordonaţii săi în a-i conduce, de bună voie, la atingerea obiectivelor urmărite”

În concepţia lui J. Kotter de la Harvard Business School leadershipul desemnează procesul de orientare a unui grup sau a unor grupuri de persoane, prin mijloace necoercitive.

Leaderul acţionează în sensul sprijinirii unui grup de a-şi atinge obiectivele, folosind la maximum capacităţile, aptitudinile fiecăruia. El nu se mulţumeşte să încurajeze grupul, el este comandantul care facilitează procesul şi antrenează grupul în atingerea obiectivelor organizaţionale. Este ca şi un dirijor, a cărei funcţie este de a crea sunete coordonate şi un tempo adecvat prin integrarea efortului membrilor orchestrei. Orchestra va reacţiona în funcţie de lideriatul dirijorului său.

Liderul este acela care, prin acţiunile sale, exercită influenţă şi formează contextul, iniţiază schimbări în organizaţie orientate spre perfecţionarea posibilităţilor adaptării acesteia: realizarea programelor de dezvoltare a managementului, crearea unor mecanisme de administrare şi de grupuri de muncă privind problemele concrete. P. Selynick afirmăcă „un lider înţelept acceptă caracterul organizaţiei sale aşa cum este el, însă numai în calitate de preludiu în eladorarea strategiei care-l va schimba”.

P. Selynick, considerat unul dintre fondatorii leadershipului, plecă de la constatarea deloc favorabilă, şi anume, că majoritatea organizaţiilor nu sunt interesate de leadership. Nu există organizaţie fără putere şi fără deţinătorii autorităţii formale. Orice organizaţie îndeplineşte o sarcină, mai mult sau mai puţin eficient,dar, în cea mai mare parte din timp, membrii organizaţiei nu dovedesc un sentiment de identitate colectivă. Organizaţia nu genereză valori din care membrii organizaţiei ar putea să se hrănească. Aceştia nu se identifică cu organizaţia care rămâne o cutie goală şi care capătă un caracter banal. Lideriatul are tocmai această misiune de a transforma organizaţia banală într-o instituţie care-i va permite să devină un corpus social, conştient de scopurile şi valorile sale, capabil să se afirme în faţa celorlalţi şi să reziste dacă identitatea sa este ameninţată. Liderul este cel care realizează acest demers: el legitimează scopurile şi modelează arhitectura socială pentru care el riscă propria sa legitimitate.