Interviul

Starea de fapt a interviului în practica noastră de presă pune în evidenţă o sumedenie de neînţelegeri (atunci cand nu este vorba, pur şi simplu, de neştiinţă), privind statutul, funcţiile şi specificităţile genului. Multe texte ziaristice purtând însemnele exterioare ale genului - liniuţa de dialog - pun în pagini de ziare şi emisiuni Tv demersuri pseudojurnalistice, eşuate din cauza lipsei de profesionalism, de fundamentare teoretică a domeniului.

Aşa se face că, sub denominaţiunea uzurpată de interviu, citim adesea;

- fie simple convorbiri de complezenţă, în care un reporter, sufocat de admiraţie în faţa unei personalităţi (uneori adevarată, de cele mai multe ori falsă) acceptă din partea interlocutorului consideraţii banale până la derizoriu;

- fie discuţii de interes profesional pentru reporterul însuşi, ale

căror rezultate ar trebui folosite ca bază documentară pentru realizarea

altor genuri ziaristice.

Altfel, dicţionarele de presă disting între interviul de documentare şi interviu; dacă primul este un mijloc de culegere a informatiilor, o tehnica de documentare (metodă curentă şi în medicină, psihologie, sociologie etc.), cel de-al doilea este una dintre principalele modalităţi de existenţă a textului ziaristic, modalităţi pe care le numim genuri ziaristice.

Ca gen ziaristic, interviul se constituie dintr-o succesiune de întrebări şi răspunsuri, fiind mediatizarea convorbirii rezultate dintr-o întrevedere solicitată de reporter şi purtată sub semnul actualităţii.

Dacă toate celelalte genuri ziaristice sunt opera unui singur autor, interviul este o operă de coautorat: reporter, cameraman sau fotoreporter şi intervievat, chiar dacă la iniţiativa primului. Şi asta pentru că veridicitatea informaţiilor şi adecvarea la realitate a opiniilor dintr-un interviu nu cad exclusiv în seama ziaristului, ci şi în cea a interlocutorului. Oricît de bine informat ar fi reporterul şi oricît de bun cunoscător al ariei tematice în care se înscrie interviul, reporterul nu este posesorul tuturor răspunsurilor de care este interesat, la un moment dat, publicul mass-media. Altfel, n-ar mai avea nevoie de interlocutor.

Nu este mai puţin adevărat, însă, că o buna documentare şi familiarizarea cu tema îi dau ziaristului posibilitatea să-şi tină interlocutorul cît mai aproape de adevărul faptelor şi de adecvarea opiniilor la realitate.

Opera de coautorat, din punctul de vedere mentionat mai sus, interviul este, in ultimă instanţă, operă jurnalistică, iar responsabilitatea privind calitatea sa ca text de presă revine in totalitate jurnalistului. Altfel nu s-ar explica de ce doi (sau mai mulţi) jurnalişti realizează, cu acelaşi interlocutor (şi chiar pe acelaşi subiect), două (sau mai multe interviuri extrem de diferite din perspectiva calitaţii ziaristice.

Ţine de jurnalist să apeleze la interviu ca gen, atunci cînd este cu adevărat nevoie, sa propună o tema care se plasează în plină actualitate şi să-şi aleagă interlocutorul cel mai potrivit scopurilor sale jurnalistice.