Istoria radioului - antena Sibiului

Este prezent peste tot acasă, la birou, în autobuz sau maşină. Suntem tentaţi de multe ori să ne justificăm unele afirmaţii cu "am auzit la radio". A existat o perioadă în România în care radioul, altul decât cel public, ne era prietenul ascuns. S-a creeat astfel o legătură ce nici acum, după mulţi ani de tranziţie, nu poate fi înlăturată. Acum putem alege, dintr-un numar mare de posturi ce fel de emisiune sau muzică ascultăm.

Explozia radiourilor comerciale, fie reţele naţionale, fie posturi locale, a modificat radical percepţia ascultătorului. Pentru cei trecuţi de o anumită vârstă radioul înseamnă locul de unde afli în primul rând informaţia. Cei tineri însă vad în radio prietenul care le oferă muzica pe care vor s-o asculte. Ei percep radioul ca un loc unde câteva voci interesante oferă mai mult decat un tonomat. Se creează simpatii şi antipatii. Se participă, se intră in direct, se pot câstiga premii la diferite concursuri. Mult mai aproape de realitatea din jurul nostru radioul a devenit în zilele noastre mult mai apropiat de ascultător. S-a creat astfel acea intimitate mult aşteptată. Modul de adresare a devenit unul-la-unul. Acest lucru reprezintă un mare avantaj atunci când radioul este folosit în promovarea unor produse. Auzul este un simţ ce nu poate fi închis la comandă. Radioul nu are telecomandă deci nu te aşezi în fotoliu să asculţi radioul şi tot schimbi posturile,din acest motiv radioul îţi captează atenţia şi astfel face ca mesajul difuzat să fie auzit.

Dacă luăm în calcul şi faptul că difuzarea unui mesaj publicitar la radio se poate face într-un timp scurt comparativ cu alte medii putem spune că primii paşi au fost făcuţi.

Radioul nu te obligă nici să-l priveşti într-un ecran, nici să-i rasfoieşti paginile şi nici să te opreşti din alte treburi pe care le ai de facut. El doar îţi spune tot ce se petrece în jurul tău, fără a-ţi cere în schimb nici un efort, în afara de oarece distributivitate a atenţiei.

Însă radiodifuziunea din zilele noastre este rezultatul unui lung proces evoluţionist bazat pe numeroase inovaţii tehnologice şi descoperiri ştiintifice: telegraful electric, sistemul duplex ce permitea transmiterea simultană pe acelaşi fir în sensuri opuse a doua telegrame, telefonul, telegrafia fără fir,undele electromagnetice, telegrafia, fonograful, şi gramofonul.

La confluenţa telefoniei cu telegrafia fără fir i-a naştere radiofonia. Cele mai importante contribuţii în acest sens le-au avut James Clark Maxwell, Heinrich Rudolf Hertz, Alexandr Stepanovici Popov, G. Marconi. "Parintele radioului", cel care a sintetizat toate aceste descoperiri, reuşind să trimită un semnal fără să utilizeze firele electrice, realizând sistemul cu unde scurte, prima legatura radio pe o distanţă de 14 km., pentru ca în anul 1903 să realizeze şi prima legatură intercontinentală între Europa şi America.

Prima staţie radio a fost înfiinţată la Pittsburg în anul 1920, iar în ziua de 15 iunie radioul devinea mijloc de comunicare în masă prin transmiterea de la gara din Chelmsford a concertului susţinut de Nellie Melba.

Apoi în întreaga lume numărul staţiilor radio creşte cu rapiditate: în anul 1922 s-au emis licenţe pentru 254 de staţii, situaţie care a generat apariţia unui organism international care să negocieze acordarea frecvenţelor de emisie. Astfel s-a nascut Uniunea Internaţională a Radiodifuziunii.

Încă un pas în perfecţionarea tehnică a radioului a fost realizat de către cercetatorul E. Amstrong care, în urma unor experienţe realizate în anul 1939 a inventat sistemul FM stereo, cu două piste sonore, sistem ce creează impresia ascultării "live", dar şi tranzistorul, în anul 1947 care face din radio un instrument accesibil majorităţii.

Radiofonia românească a debutat în 1908 prin instalarea unui post de radiotelegrafie la Constanţa aparţinând Serviciului Maritim Român.

Ecoul exploatării radiodifuziunii peste hotare a gasit şi în România un grup de entuziaşti, în frunte cu profesorul universitar Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului Electrotehnic al Universităţii din Bucureşti, care în luna martie a anului 1925 au pus bazele unei asociaţii a amatorilor iubitori ai radiofoniei, devenită în scurt timp persoana juridică, denumită Asociaţia ,,Prietenii Radiofoniei,,.

Îndeplinirea aspiraţiilor amatorilor de radiofonie din România a cerut însă eforturi staruitoare, o mare tenacitate pentru depaşirea obstacolelor tehnice precum şi întreprinderea unor paşi mărunţi, la început, dar din ce în ce mai mari pe masura trecerii timpului, care s-au finalizat cu înfiinţarea Societăţii de Difuziune Radiotelefonica în ianuarie 1928 şi a primului post naţional de Radiodifuziune în cursului anului 1928.

Societatea Română de Radiodifuziune a constituit cel mai important canal de transmitere a mesajelor, promotorul intereselor naţionale, liantul dintre puterea de stat şi opinia publică.

Prima emisiune oficială a avut loc pe data de 1 noiembrie 1928 la ora 17:00, când în eter a fost lansat emotionantul semnal "Alo, alo, aici Radio Bucureşti" urmat de cuvantarea de deschidere rostită de profesorul Dragomir Hurmuzescu, preşedintele Consiliului de Administraţie.

La alcatuirea programelor s-a ţinut seama de scopul urmărit de Radiodifuziune, acela de a fi un instrument cultural-educativ, instructiv-informativ şi distractiv.

Înfiinţarea Societăţii de Difuziune Radiotelefonică şi prima emisiune oficială din 1 noiembrie 1928 au însemnat un mare succes atât pentru opinia publică, cât şi pentru stat şi guvern, care intră astfel în posesia celui mai rapid mijloc de comunicare cu masele.

La 11 februarie 1932 se inaugurează noul studio al Societăţii, iar la data de 23 august 1933 s-a hotărât ca Postul naţional să fie construit în localitatea Bod. Dupa o muncă intensă s-a dat în folosinţă Postul naţional "Radio România", cu un emiţător provizoriu de 20 kw şi cu o lungime de undă de 1875 metri. În aceste noi condiţii, până în toamna anului 1936 posturile Radio Bucureşti şi Radio Romania au fost legate printr-un cablu subteran radiofonic cu 36 circuite telefonice şi 6 circuite radio, cablu în lungime de 180

kilometri şi cu o staţie de amplificare construită la Vrajitori-Cimpina .

Paşi importanţi au fost făcuţi şi în domeniul transmisiunilor pe unde scurte: în anul 1936 Societatea a construit un post mobil pe unda scurta numit "Radio Experimental II", ca în 1938, să fie transferat în capitală, în preajma Arcului de Triumf, sporindu-se puterea în antenă de la 2 la 4 kw şi a primit o nouă denumire, aceea de "Dacia Română" .

Deosebit de semnificative în ceea ce priveşte cadrul juridic de desfaşurare a activităţii Societăţii de Radiodifuziune în perioada dictaturii lui Antonescu sunt "Instrucţiunile de lucru pentru direcţiile şi serviciile subdirecţiei generale a programelor" elaborate pe 6 mai 1941, ca parte integrantă a regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea societăţii. Sunt trasate direcţiile principale pe care trebuia să se plaseze Radiodifuziunea Română în acel moment. În aparenţă, misiunea Radioului era aceea de a contribui la unificarea spirituală a poporului român, misiune pe care şi-o asumase înca de la apariţia sa, dar în realitate, vorbindu-se despre "misionariatul românesc" se urmarea obţinerea unei unanimităţi a românilor, care sub conducerea lui Antonescu trebuia să lupte pentru creştinism în răsărit, împotriva bolşevismului.

Cadrul juridic în care îşi desfaşura activitatea radioul, a fost completat şi desăvârşit în perioada dictaturilor de dreapta, de statutul modificat al acesteia, aprobat în Adunarea Generală Extraordinară a acţionarilor din 14 martie 1942, aprobat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.955 şi publicat în "Monitorul Oficial" nr.219 din 19 septembrie şi nr.249 din 24 octombrie 1942.