Dezvoltarea aptitudinilor matematice la elevii din clasele primare

ARGUMENT

Şcoala este orientată, în primul rând, spre instruirea elevului normal dezvoltat, de la al cărui nivel se porneşte în stabilirea programelor de învăţământ, în formarea criteriilor de apreciere şi a cerinţelor cadrelor didactice, precum şi în imprimarea ritmului de lucru la lecţie. Un elev cu un ritm mai lent fie că repetă anul, fie că, printr-o îndrumare suplimentară din partea familiei şi, deseori, a corpului didactic promovează clasa.

Altfel se prezintă lucrurile în cazul unui elev dotat, care depăşeşte nivelul mediu. Cercetările experimentale arată că şi atunci când clasele experimentale obţin rezultate mai bune decât clasele de control, ca urmare a introducerii unor schimbări favorabile elevilor dotaţi, cei mai buni din clasele de control nu se prezintă mai slab decât cei mai buni din clasele experimentale. Aceste exemple arată totuşi că exigenţele impuse elevilor dotaţi sunt sub posibilităţile lor fiind puşi astfel într-o situaţie nefavorabilă pentru dezvoltarea lor intelectuală şi, prin urmare, ei nu evoluează aşa cum ar putea evolua dacă solicitările ar fi în concordanţă cu capacităţile lor. Se întâmplă uneori ca ei să se plictisească la lecţie deoarece cerinţele formulate sunt uşor de rezolvat, iar ritmul de lucru prea lent. Pe de altă parte, aceasta îi face să intre în contact cu şcoala, să-şi consume energia într-o direcţie inadecvată: nu mai învaţă, primesc note slabe, în sfârşit, repetă clasa. Din biografiile diferiţilor oameni remarcabili aflăm că în copilărie ei nu au fost întotdeauna elevi buni.

Nevoia imensă de oameni cu înaltă calificare şi aptitudini, generate de dezvoltarea rapidă a ştiinţei, economiei şi culturii, nu permite irosirea capacităţilor acestor indivizi. Dimpotrivă, din ce în ce mai mult şi mai clar începe să se vorbească despre necesitatea de a sprijini evoluţia elevilor excepţionali.

Situând omul în centrul tuturor preocupărilor actuale şi de perspectivă, psihologia contemporană conferă noi dimensiuni problemei aptitudinilor specific umane, oferă noi posibilităţi pentru cunoaşterea şi dezvoltarea lor. Principiul unităţii conştienţei şi activităţii, principiu după care personalitatea se formează şi se manifestă în şi prin activitate, s-a dovedit a fi determinant pentru cercetarea aptitudinilor generale şi speciale ale omului. „ Calităţile care fac persoana aptă pentru îndeplinirea cu succes a unei anumite forme de activitate nu pot fi considerate nici ca produse exclusive ale eredităţii şi nici ca proiecţii singulare ale lucrurilor şi modelelor externe” (I. Berar, 1991, pag. 6). Acestea apar ca rezultate ale dezvoltării, ale interacţiunii dintre individ şi condiţiile sale de mediu socioeconomic, ştiinţific, tehnic şi cultural. Caracterul lor mai mult sau mai puţin creativ depinde de felul în care se realizează modelarea potenţialităţilor ereditare de către factori ambientali, de conţinutul şi caracteristicile activităţii de învăţare, în primul rând.

La baza înţelegerii procesului de formare şi dezvoltare a aptitudinilor, în general, a celor matematice, în particular, se află ideea că între conţinutul învăţării şi capacităţile intelectuale şi acţionale ale copilului există strânse raporturi de determinare, de condiţionare reciprocă. O atenţie sporită trebuie acordată momentului primar în care se realizează contactul copilului cu matematica, grijii pentru cultivarea gustului matematic, pentru problematic, în general.

„Trăind într-un prezent puternic marcat de cuceririle ştiinţei şi tehnicii, pregătindu-se pentru un viitor extrem de complex şi dinamic, tânărul de azi trebuie să fie nu numai bine pregătit, ci şi foarte bine structurat, capabil de asimilări şi acomodări permanente, transformatoare, creative” (I. Berar,1991, pag. 7).

Lucrarea de faţă încearcă să formuleze o serie de răspunsuri plauzibile la o serie de întrebări referitoare la cunoaşterea şi dezvoltarea aptitudinilor matematice la şcolari. Ea se adresează învăţătorilor care, cu pricepere şi dăruire, îndrumă tinerei generaţii în mod sistematic paşii pe calea cunoaşterii experienţelor sociale, a instruirii şi educării, a integrării lor şcolare şi profesionale.

Lucrarea cuprinde trei părţi problematice.

Prima parte reprezintă o pledoarie privind însemnătatea teoretică şi practică a problemelor legate de aptitudini, subliniindu-se relaţia dintre aptitudinile matematice şi personalitatea ce le alimentează şi le întreţine, dintre acestea şi inteligenţă, învăţare, creativitate etc.

În partea a doua sunt prezentate metode didactice folosite în predarea-învăţarea matematicii precum şi câteva mijloace de învăţare care pot fi folosite cu succes la orele de matematică.

Partea a treia prezintă câteva metode de cunoaştere care pot conduce la identificarea elevilor cu aptitudini matematice deosebite.

CAPITOLUL I

Stadiile dezvoltării psiho-somatice – caracterizare generală şi implicaţii socio-educaţionale

Pentru a stabili un stadiu al dezvoltării psihice sunt reunite mai multe criteriii, printre care, mai importante sunt: locul ocupat şi rolul îndeplinit de individ în sistemul relaţiilor sociale, tipul de activitate dominantă, vârsta cronologică. În funcţie de acestea au fost stabilite mai multe stadii ale dezvoltării psihice (periodizare a vârstelor):

- Perioada prenatală (din momentul concepţiei până la naştere). În această perioadă se formează structura fundamentală a corpului şi organele sale. Ritmul de creştere fizică este cel mai accelerat din întreaga existenţă umană. Vulnerabilitatea la factorii de mediu este foarte mare.

- Perioada de nou-născut şi sugar (0 - 1 an). Deşi este dependent de adulţi, nou-născutul este înzestrat cu o serie de competenţe. Toate simţurile sunt capabile să funcţioneze de la naştere. Urmează creşterea rapidă şi o dezvoltare accelerată a abilităţilor motorii: prehensiune bogată a obiectelor, mersul, primele cuvinte. Capacitatea de învăţare şi de memorare este funcţională în primele săptămâni de viaţă. La sfârşitul primului an se dezvoltă ataşamentul faţă de părinţi şi celelalte persoane semnificative.

- Perioada antepreşcolară (1 – 3 ani). În această perioadă principalele achiziţii sunt: stabilizarea mersului, câştigarea echilibrului complex, orientarea spre lumea obiectelor, experienţa intenţionalităţii, dezvoltarea intensă a comunicării şi a inteligenţei practice, marea identificare ( ce este asta?), dezvoltarea autonomiei în autoservirea elementară, lărgirea ambientului, marea interogaţie (de ce?). În cel de-al doilea an de viaţă prinde contur conştiinţa de sine. Limbajul comprehensiv şi limbajul expresiv se dezvoltă în ritm alert. Sporeşte şi interesul faţă de ceilalţi copii.

- Vârsta preşcolară (3 -6 ani). Este perioada descoperirii realităţii fizice, a realităţii umane şi a autodescoperirii. Autonomia şi autocontrolul se amplifică la rândul lor. Adaptarea la grădiniţă este relativ dificilă. Jocul, creativitatea şi imaginaţia sunt din ce în ce mai elaborate. Datorită imaturităţii cognitive, par să existe o sumedenie de idei „ilogice” despre lume. Comportamentul este în mare măsură egocentric, dar înţelegerea perspectivei celorlalţi este tot mai accesibilă copilului.