Viața fără numere și timp

INTRODUCERE

Etimologia și istoria termenilor „cifră” și „zero”

Cifra este un simbol grafic folosit pentru scrierea numerelor; impropriu număr. Cele mai utilizate sunt cifrele arabe, aduse în Europa de arabi, în secolul X, din India: 0, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9. Uneori se mai folosesc și cifrele romane: I=1, V=5, X=10, L=50, C=100, D=500, M=1000. Prin termenul cifră se înțelege fiecare din caracterele grafice ce servesc la reprezentarea în scris a numerelor. Impropriu, termenul cifră este folosit destul de des ca sinonim pentru număr.

Originea acestor cuvinte este legată de sistemul de numerație pozițional zecimal și setul de cifre așa-zise „arabe” (0, 1, ..., 9), folosite azi în aproape toată lumea pentru a reprezenta în scris numerele. În realitate ele sunt originare din India, unde conceptul și semnele pentru 0 și celelalte 9 cifre erau cunoscute și folosite încă de la începutul sec. al VI-lea. Arabii le-au preluat de la indieni în sec. al IX-lea. Europenii le-au preluat de la arabi abia în sec. XII, și au trebuit să mai treacă încă 300 de ani pentru ca aceste cifre și folosirea lor să se generalizeze. Arabii au preluat de la indieni atât simbolul pentru cifra „0” cât și cuvântul care-l desemna, śūnya. În sanscrită (limba savantă indiană) śūnya are semnificația de loc gol, neocupat, liber, vacant, lacună, vid, deșert, nimic, zero. În transcrierea arabă śūnya a devenit as-sifr sau sifr (cu pronunția aproximativă sifrone) și capătă, în afara semnificației originale din sanscrită (loc gol, vid, zero), și pe aceea de semn de numerație, de nume comun desemnând toate cele zece cifre, nu numai pe zero. Acest etimon arab sifr stă la originea cuvintelor românești „cifră” și „zero”.

La începutul sec. al XIII-lea sifr este introdus în latina medievală cu semnificația de „zero” de către italianul Leonardo Pisano Fibonacci, care-l folosește în tratatul său editat în 1202 „Liber abaci”. În transcripția acestuia, sifr a generat zefirum care a devenit mai târziu zephirus (italienii pronunțau sifr ca zephiro, iar cuvântul inventat de Fibonacci este foarte asemănător cu pronunția cuvântului arab). Mai târziu zephirus a trecut în italiana medievală unde a fost utilizat - sub această formă și cu semnificația de "zero" - până în sec. al XV-lea. După câteva modificări, acesta a devenit zefiro, care a dat prin contracție (1491) forma actuală "zero". De fapt, din același sifr a derivat în latină și cuvântul cifra (cu semnificația de cifră), de unde a fost preluat mai întâi în italiană și de aici și în alte limbi europene, printre care și în limba română. (Conform DEX '98, termenul „cifră” este preluat din italianul cifra, în latină tot cifra, în franceză chiffre.)

Istoria apariției, evoluției și răspândirii cifrelor nu se poate separa de cea a sistemelor de numerație, și este strâns legată de câteva invenții primordiale cum sunt scrisul, abacul și tiparul. Inventarea cifrelor este la fel de importantă pentru omenire ca și inventarea alfabetului.

TIMPUL

Timpul este unul din conceptele fundamentale ale fizicii și filosofiei. Este o măsură a duratei evenimentelor și are diferite înțelesuri în funcție de contextul în care este definit. În fizică, timpul este o dimensiune a naturii și poate fi văzută ca o măsură a schimbării. În accepția fizicii clasice, timpul este un continuu. Fizica modernă (mai precis, teoria mecanicii cuantice) dispută însă această calitate, sugerând că ar exista doar continuu spațiu-timp. În filosofie, timpul este definit ca un flux neîntrerupt, ireversibil, care nu poate curge decât într-o singură direcție. Este deci un continuu în care evenimentele se succed de la trecut, prin prezent spre viitor și în cadrul căruia se desfășoară toate procesele din natură. Definirea cu exactitate a timpului este o sarcină dificilă, atât în filozofie cât și în știință. Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filozofiei, artei, poeziei și științei. Există multe divergențe în legatură cu însemnătatea lui, din acest motiv este dificil de oferit o definiție a timpului care să nu ducă la controvese. Multe domenii folosesc o definiție operativă în care unitățile timpului sunt definite. Academicienii au o opinie diferită în ceea ce privește posibilitatea timpului de a fi măsurat sau incadrat într-un sistem de măsurare.

Galileo Galilei (1564-1642) A fost primul om de stiinta care a demonstrat ca timpul est eun parametru-cheie in legile miscarii. Legenda spune ca, in timpul unei plicticoase slujbe religioase, Galilei se juca penduland un felinar si astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, in iunie 1637.

Isaac Newton (1642-1727) Si-a fondat teoria despre timp in anul 1686. A considerat ca intregul Univers este aidoma unui mecanism de ceasornic si ca partile acestuia se misca cu precizie matematica, stabilita de legi fixe si previzile. Timpul lui Newton este absolut si universal, acelasi pentru toata lumea, si nu depinde de modul in care se misca indivizii.

Alexander Friedman (1888-1925) A demonstrat ca un univers infinit aflat in continua expansiune poate avea un inceput localizat in timp - reluand astfel ideea Sf. Augustin. Modelul matematic prin care explica expansiunea Universului este prima teorie in care se foloseste termenul de Big Bang.

Albert Einstein (1879-1955) A revolutionat ideile lui Newton. A demonstrat ca timpul nu este absolut si universal, ci e relativ. Astfel, timpul tau si timpul meu nu sunt aceleasi daca ne miscam diferit, pentru ca timpul se dilata prin miscare. Einstein mai spunea ca „trecutul, prezentul si viitorul sunt doar iluzii.“

Hermann Minkowski (1864 -1909) A aratat ca teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implica o legatura inexorabila intre timp si spatiu - notiuni ce nu pot fi separate. Minkowski afirma ca „de acum inainte, timpul si spatiul in sine sunt sortite sa se vestejeasca pana vor ajunge simple umbre.“

John Archibald Wheeler (1911-2008) Este fizicianul care a inventat si a definit exact termenul de gaura neagra. El considera gaurile negre niste tesaturi infinite ale timpului - portaluri spre eternitate. „Timpul este modalitatea prin care natura a facut ca lucrurile sa nu se intample toate deodata“, spunea el.

Dicționarul Oxford definește timpul ca fiind „procesul indefinit și continuu al existenței evenimentelor în trecut, prezent și viitor, privit ca o unitate”. O altă definiție de dicționar standard este „Un continuum nonspațial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă”.

Măsurarea timpului a ocupat de asemenea savanți și tehnicieni, și a fost o primă motivație in astronomie. Timpul este de asemenea o problemă de o mare importanță socială, având valoare economică („timpul înseamna bani”), precum și o valoare personală datorită timpului limitat din fiecare zi și din viețile noastre. Unitățile timpului au fost făcute prin acord pentru a cuantifica durata evenimentelor și intervalele dintre ele. Evenimentele care se produc regulat și obiectele cu mișcare aparent periodică au servit dintotdeauna ca standard pentru unitățile timpului. Exemple sunt aparenta mișcare a soarelui pe cer si fazele lunii.