Optimizarea Politicii de Mentenanță

1. DEFINIREA MENTENANŢEI

Sfârşitul anilor ’70 a fost teatrul unei mini-revoluţii industriale. Până atunci, era suficientă întreţinerea echipamentelor industriale în aşa fel încât acestea să producă la maximul capacităţii lor şi prin urmare, utilizatorul nu făcea decât întreţinerea, adică repunerea în funcţiune a echipamentelor industriale după apariţia unei defecţiuni, examinând deci sistemul fără a stăpâni disponibilitatea lui pentru producţie. În ultimii ani, în economia mondială, sub presiunea unor factori precum complexitatea şi automatizarea crescândă a echipamentelor, integrarea şi progresul constant al tehnologiilor, fiabilitatea crescândă a sistemelor, costul din ce în ce mai ridicat al investiţiilor şi exigenţa clienţilor (din ce în ce mai puternică) în materie de siguranţă de funcţionare, s-a trecut însă de la întreţinerea şi repararea echipamentelor la mentenanţa acestora.

Implementarea unui serviciu de mentenanţă, ca funcţie importantă a unei organizaţii, a condus şi conduce la posibilitatea de a anticipa, de a prevedea defecţiunile şi de a planifica intervenţiile care să permită evitarea acestora.

Funcţia de mentenanţă reprezintă, în medie şi în cost direct 4% din cifra industrială de afaceri, iar dacă se includ şi costurile indirecte această valoare atinge 7-8% (urmare a impactului complementar datorat costurilor induse de non-disponibilitate).

Această funcţie se dotează cu specialişti, a căror calificare este din ce în ce mai ridicată şi în domenii din ce în ce mai diferenţiate.

Mentenanţa posedă metode specifice şi instrumente din ce în ce mai sofisticate. Implementarea unui astfel serviciu, ca o funcţie integrată a unei organizaţii va permite:

• managementul mentenanţei prin gestiunea ratio-urilor reprezentative, analiza staţionărilor producţiei, stăpânirea costurilor mentenanţei şi optimizarea alegerii politicilor de mentenanţă;

• utilizarea de metode de mentenanţă ce conduc la planificarea acţiunilor preventive, de lubrifiere, de gestiune a pieselor şi subansamblelor de schimb, la pregătirea intervenţiilor;

• adaptarea resurselor, în particular, formarea şi calificarea oamenilor în funcţie de sistemele utilizate, gestiunea interfeţelor cu alte entităţi ale organizaţiei (conducere, serviciile de resurse umane, financiar, calitate, tehnic, aprovizionare, post-vânzare).

Sisteme de mentenanţă

La baza organizării modului de desfăşurare a activităţilor de mentenanţă stau aspecte legate de amplasarea întreprinderii, profilul de activitate, caracteristicile mijloacelor de producţie existente.

a) Mentenanţa corectivă

Mentenanţa corectivă reprezintă „ansamblul de activităţi realizate după defectarea unui mijloc de producţie sau după degradarea funcţiei sale în mod neprevăzut. Aceste activităţi constau în localizarea defectelor şi diagnosticul acestora, repunerea în funcţiune cu sau fără modificări şi controlul bunei funcţionări”. Se descompune în două subtipuri:

1. Mentenanţa curativă, care reprezintă „activităţi de mentenanţă corectivă, care au ca obiectiv repunerea unui mijloc de producţie într-o stare specifică de funcţionare, care îi permite îndeplinirea funcţiilor sale”. Aceste activităţi pot fi reparaţii, modificări sau amenajări care au ca obiect suprimarea defecţiunilor;

2. Mentenanţa paliativă (paleativă), ce presupune „activităţi de mentenanţă corectivă destinate a permite unui mijloc de producţie, în mod provizoriu, îndeplinirea integrală sau parţială a funcţiilor sale”. Se apelează în mod curent la depanare, această mentenanţă paliativă fiind în principal constituită din acţiuni cu caracter provizoriu care trebuiesc urmate de acţiuni curative.