Boala lui Derszy

Istoric, raspandire si importanta

Boala a fost observată încă de la începutul secolului XX în mai multe tări europene, fiind atribuită initial lui Haemophilus . În anul 1956, în China, a fost semnalat și descris cu exactitate un episod grav de îmbolnăviri la bobocii de gâscă, însă confirmarea etiologiei parvovirale în acest caz a fost făcută mult mai târziu, în anul 1981, de către Fang și Wang. În perioada anilor ´60, o boală cu evolutie similară a fost descrisă în mai multe tări europene, cum ar fi Polonia, Germania, Ungaria, Bulgaria, Olanda, Franta, Cehoslovacia și în fosta Uniune Sovietică. În 1965, Krauss, apoi în 1976, Derzsy, stabilesc etiologia ei virală . În anii următori a fost semnalată în majoritatea fermelor de creștere intensivă a gâștelor și ratelor moscate din Europa, dar și în Israel, Canada și mai multe tări din Asia. În România, boala Derzsy a fost diagnosticată în anul 1980.

Date generale

Boala lui Derszy (Pesta gâștelor) mai este cunoscută ca parvoviroza, hepatita, enterita, gripa, miocardita și hepatonefrita. Este o boala foarte contagioasa care afectează în special bobocii tineri de gâsca, poate să apară sub forma acuta iar în aceasta situație rata de mortalitate se ridica la 100%.

Etiologie

-produsa de un virus ce contine ADN, încadrat în familia Herpesviridae, având dimensiuni de 180 nm.

-virusul se cultivă pe ouă embrionate de rată, omorând embrionii în decurs de 4-10 zile de la inoculare. Virusul mai poate fi cultivat pe fibroblaste de rată, pe care produce efect citopatic. Prin pasaje repetate, pe embrioni s-au obtinut tulpini atenuate care se folosesc ca tulpini vaccinale. În natură circulă tulpini cu patogenitate variabilă, dar care nu prezintă pluralitate antigenică. Virusul este rezistent la factorii fizico-chimici din mediu, este sensibil la solventii lipidici și la dezinfectantele obișnuite în concentratiile uzuale.

Caractere epidemiologice

Receptive: -ratele, la care boala evoluează grav după vârsta de o săptămână

-anseriforme domestice și sălbatice (gâște, lebede), dar la acestea boala evoluează mai putin grav, chiar asimptomatic.

Sursele primare: ratele bolnave, care elimină virusul prin secretii și excretii, precum și purtătorii sănătoși, care nu exprimă clinic boala, dar care, în caz de stres, pot deveni eliminatori de virus.

Sursele secundare: apa, furajele și adăposturile contaminate.

Căile de infectie: calea respiratorie, digestivă și transcutanată.

Evolutia este enzootică, cu morbiditate și mortalitate ridicată, fiind mai frecvent întâlnită primăvara și este influentată de factorii favorizanti, reprezentati de aglomeratia din adăposturi, apele insalubre, prezenta păsărilor sălbatice coabitante.

Patogeneza

Pătruns în organism, virusul se multiplică la poarta de intrare, trece în sânge producând viremie, însotită de febră. În perioada febrilă, virusul este eliminat în exterior prin toate secretiile și excretiile organismului. La sfârșitul perioadei febrile, virusul se localizează în tubul digestiv, unde produce hemoragii, inflamatii și necroze. Trecerea prin boală se soldează cu instalarea imunitătii, de lungă durată.