Implicații Imunopatologice în Unele Boli Infecțioase

IMPLICATII IMUNOPATOLOGICE IN UNELE

BOLI INFECTIOASE

Experimentele timpurii, bazate pe observaţii practice asupra instalării şi persistenţei imunităţii faţă de diferiţi agenţi patogeni, au realizat conexiunea ştiinţifică indisolubilă între boala infecţioasă şi sistemul imun. Mai mult chiar, acest sistem a fost considerat ca având drept unic rol asigurarea, prin mecanisme specifice, a protecţiei antimicrobiene a organismului infectat. Cercetările ulterioare, efectuate pornind de la şi în scopul demonstrării acestui precept, subliniază aspectele filogenetice particulare, realizează studiul comparativ al diferitelor tipuri de imunoglobuline, relevă dinamica complicată şi interrelaţiile dintre mecanismele imunologice umorale şi celulare, analizează intervenţia determinismului genetic în condiţionarea răspunsului imun şi stabileşte semnificaţia biologică reală, esenţială a sistemului imun.(Gergely J.Ott H.H. -1974).

Diferenţierea, la organismele superior organizate, a „selfiului” de „non-self”, tolerarea structurilor proprii şi eliminarea celor străine reprezintă un punct nodal în conservarea integrităţii şi a identităţii reducând numărul de variaţii sau mutaţii. Orice exprimare clinică a unui proces deviat de la normal poate fi analizată prin prisma proceselor de autoconservare.

În condiţiile prezenţei în mediul înconjurător, pe suprafaţa şi chiar în interiorul corpului (uman sau animal) a unui număr atât de mare de microorganisme, este surprinzătoare incidenţa relativ redusă a proceselor infecţioase. Explicaţia acestui fapt este furnizată de acţiunea corelată a o serie de mecanisme protectoare. A fost citată rezistenţa genetică unor specii faţă de diferite infecţii (păsările nu se îmbolnăvesc de antrax, iepurii nu fac, în mod natural boala lui Aujeszky). Selecţionarea animalelor pe baza criteriului menţionat reprezintă la era actuală o perspectivă atrăgătoare.

Rezistenţa naturală (înnăscută) este influenţată alături de constituţia genetică şi de sistemul endocrin şi nivelul nutriţional asigurat. La realizarea ei concură barierele anatomice, fagocitoza, efectorii umorali nespecifici (complement, lizozim, preperdina, lactofenina). Intervenţia lor este imediată iar amplitudinea răspunsului nu este influenţată de un contact anterior cu agenţii infectanţi.

Alerta efectorilor imuni nespecifici atrage după sine sensibilitatea celulelor imunocompetente cu activitate specifică şi exprimarea răspunsului adaptativ, intensitatea căruia este dependenţă de existenţa memoriei imunologice.

Caracterul dual al răspunsului postagresional este exprimat prin simultaneitatea mecanismelor umorale şi celulare, specifice şi nespecifice care acţionează local şi sistemic.

În ultimă instanţă excesul de informaţie, „redundanţa imunologică”, reprezintă măsura stării de sănătate.

I.1.MECANISME IMUNE IMPLICATE IN PROTECŢIA ANTIINFECŢIOASĂ

1.1. BARIERE DE PROTECŢIE DE SUPRAFAŢĂ

Ţesuturile aflate la suprafaţa organismelor, în permanent contact cu mediul de viaţă asigură o protecţie eficientă faţă de majoritatea agenţilor patogeni cu condiţia conservării integrităţii lor. Barierele externe reprezintă nu numai un simplu baraj mecanic ci şi unul biochimic care completează activitatea de filtre selective a acestora. În categoria de „înveliş extern” sunt incluse pielea şi mucoasele, care se opun influenţelor nocive atât prin integritate cât şi prin procesele de înlocuire, secreţii glandulare normale sau modificate, mişcarea cililor vibratili, producţia de pigmenţi şi de substanţe cu activitate antibacteriană. (Saragea M. -1987).

Pielea este unul dintre organele cu importanţă deosebită în protecţia antimicrobiană. Funcţia sa protectoare mecanică se realizează prin sinteza de keratină care impregnează stratul superficial, cărnos. Un număr mare de bacterii sunt îndepărtate prin descuamarea acestui strat.

Melanina, pigment derivat din tirozină prin intervenţia tirezinazei şi dopazei, asigură protecţia împotriva radiaţiilor ultraviolete şi menţine troficitatea pielii.

Glandele cutanate, sebacee şi sudoripare, prin produşii de secreţie contribuie la realizarea barierei mecanice dar şi a celei biochimice prin formarea filmului hidrolipidic superficial, o peliculă cu pH acid – „mantia acidă”. În situaţiile în care capacitatea de tamponare a pH-ului substanţelor de contact, cu alcalinitate excesivă, acest mecanism este plusat prin intervenţia CO , care difuzează prin epidermă (Saragea M. -1987).

Compoziţia chimică a stratului cornos descuamativ

(după Saragea M. -1987)

Componente Straturi superficiale Stratul lucid

Seleroproteine 50% 50%

Substanţe hidrosolubile: aminoacizi liberi, acid piroglutamic, lactic, citric, formio şi uric, glucozamina, creatinină şi uree, hidraţi de carbon, electroliţi: Fe, Cu, Mg, Ca, K, Na, PO , Cl

23%

37%

Constituenţi lipidici: acizi graşi liberi, hidrocarburi, parafinice, ceară şi esteri, sterolici, trigliceride, steroli liberi, digliceride, monogliceride, fosfolipide, 7-dihidrocolesterol şi 17-cetosteroizi

20%

3%

Apă 7% 10%

Flora bacteriană epifită prezentă pe suprafaţa pielii se opune dezvoltării unor bacterii patogene. Astfel Prepionibacterium acues poate întârzia colonizarea cu Staphylococcus aureus şi Streptococcus pyogenes prin producţia lipidelor cutanate antibacteriene. (Drutz D.J. -1983).

Majoritatea microorganismelor sunt incapabile de a traversa pielea intactă (virusul rabie, bacilul tuberculozei) realizarea acestui proces este neuniformă chiar la speciile care sunt capabile de penetrare (Brucele).

Arsurile grave, inducând leziuni cutanate extinse, se pot complica cu infecţii localizate, sau chiar sistemice, aproximativ 10% din ele terminându-se prin moarte (Saragea M. -1987).

Mucoasele (conjunctivală, respiratorie, gastrită, intestinală, genito-urinară) constituie bariere protectoare mai uşor de depăşit decât pielea, cu toate că pe suprafaţa lor acţionează o serie întreagă de mecanisme antimicrobiene fizice şi chimice.