Rabia

Imagine preview
(8/10 din 5 voturi)

Acest proiect trateaza Rabia.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 75 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 8 puncte.

Domeniu: Medicina Veterinara

Cuprins

Cuprins
Introducere 6
Partea I - Consideraţii generale asupra virusului rabic 7
Capitolul 1 - Istoricul rabiei 8
1.1. Răspândirea şi importanţa bolii 10
Capitolul 2 - Virusul Rabic – Caracteristici generale 11
2.1. Taxonomia virusului rabic 11
2.2. Structura virusului rabic 12
2.3. Caracteristici chimice ale virusului rabic 14
2.4. Replicarea virusului rabic 14
2.5. Cicul infecţiei şi replicării 17
2.6. Caractere epizootologice 18
2.7. Patogeneza 20
2.8. Epidemiologie 21
2.9 Simptomatologie 21
2.10 Diagnostic 23
Capitolul 3- Investigaţii, tratament, vaccinuri, prevenire şi combatere 27
3.1. Ivestigaţii 27
3.2. Tratament – Generalităţi 28
3.3. Vaccinarea 29
3.4. Prevenire 31
3.5. Combatere 37
Capitolul 4 - Turbarea la diverse specii de animale 37
4.1. Turbarea la câine 37
4.1.1. Forma furioasă sau turbarea 38
4.1.2. Forma paralitică, mută sau liniştită 41
4.2. Turbarea la alte specii de animale 43
Partea a II – a Cercetări proprii 45
Capitolul 5 - Testul de imunofluorescenţă directă pentru diagnosticul Rabiei la speciile mamifere 46
5.1. Principiul metodei 46
5.1.1. Reactivii necasari reacţiei 46
5.2. Echipamente de încercare şi mijloace de măsurare 46
5.2.1. Aparatura necesară 46
5.2.2. Instrumentarul necesar 46
5.2.3. Alte materiale 46
5.2.4. Sticlăria necesară 47
5.3. Mod de lucru 47
5.3.1. Prelevare şi conservare/ pregătire probe 47
5.4. Efectuarea reacţiei de imunofluorescenţă directă 49
5.4.1. Efectuarea de amprente 49
5.5. Realizarea de frotiuri prin metoda amprentei 51
5.5.1 Uscarea amprentei 51
5.5.2. Fixarea şi uscarea 51
5.5.3. Marcarea 51
5.5.4. Preparare şi depunere conjugat 51
5.5.5. Incubare 51
5.5.6. Spălare 51
5.5.7. Montare lamele 51
5.5.8. Validare 51
5.5.9. Interpretarea rezultatelor 51
Capitolul 6 - Testul de bioprobă pe şoareci cu confirmare prin imunofluorescenţă directă pentru diagnosticul Rabiei la speciile mamifere 53
6.1. Principiul metodei 53
6.2. Reactivii necasari reactiei 53
6.3. Echipamente de încercare şi mijloace de măsurare 53
6.3.1. Aparatura necesară 53
6.3.2. Instrumentarul necesar 53
6.3.3. Alte materiale 53
6.3.4. Sticlăria necesară 54
6.3.5. Animalele de laborator 54
6.4. Mod de lucru 54
6.4.1. Prelevare şi conservare/ pregătire probe 54
6.4.2. Inocularea şoarecilor 55
6.4.3. Prepararea inocului în hotă 55
6.4.4. Sterilizarea suspensiei de creier 56
6.4.5. Inocularea prorpiu zisă 56
6.4.6. Recoltarea creierului de şoarece 57
6.4.7. Validarea rezultatelor 57
6.4.8. Interpretare rezultate 57
6.4.9. Exprimarea rezultatelor 58
Capitolul 7 - Cazuri suspecte de rabie în Bucureşti şi în Ilfov 59
7.1. Probe din Ilfov în 2007 59
7.2. Probe din Bucureşti în 2007 59
7.3. Probe Bucureşti în 2008 60
7.3.1. Materiale necesare 60
7.3.2. Prelevarea probelor 60
7.3.3. Rezultate 70
7.3.4.Testul de bioprobă pe şoricei albi de laborator 71
7.3.4.1. Materialele necesare efectuarii testului de bioprobă 71
7.4. Probe din Ilfov în 2008 78
7.4.1 Materialele necesare pentru testul de IDF 78
7.4.2 Prelevarea probelor 78
7.4.3. Rezultat 79
7.5. Rezultate şi Conluzii 84
7.6. Bibliografie 87

Extras din document

Introducere

Rabia

„Este o encefalomielită virală acută, de obicei fatală odată ce apar semnele clinice. Rezervoare de rabie se găsesc pretutindeni în lume, dar rabia canină predomină în Africa, Asia, America Latină. În Europa, prin metodele profilactice reprezentate de vaccinări, practic rabia canină a fost eradicată. Din păcate, câinele poate reprezenta o cale facilă de transmitere a virusului, din rezervorul menţinut încă de animalele sălbatice. La om, boala se poate transmite prin muşcătură sau contact direct cu saliva animalului infectat. Principalele semne ale bolii sunt cele cu predominanţă pe sistemul nervos, schimbări în comportament, agresivitate. Manifestările clinice pot fi impărţite în trei faze, perioada prodromală, faza sau forma “furioasă” şi faza paralitică. Practic, în faza a doua se regăseşte agresivitatea paradoxală şi cel mai important aspect este dispariţia oricărei precauţii faţă de un duşman de specie. Câinele va încerca să muşte chiar cu riscul automutilării. A treia fază, cea paralitică, este reprezentată în principal de paralizia musculaturii maseterului şi a gâtului, lucru ce duce la incapacitatea animalului de a înghiţii saliva, mandibula fiind practic coborâtă permanent. Datorită incidenţei crescute şi la pisici, se recomandă vaccinarea anuală atât la câine cât şi la pisică, dar şi înregistrarea acestor vaccinări.”

Virusul rabic [20]

Partea I

Consideraţii generale asupra virusului rabic

Capitolul 1

Istoricul rabiei

Turbarea este o maladie infecţioasă cunoscută încă din antichitate (Babilon Codex sec 23 Î.C.). Cuvântul grecesc lyssa, utilizat pentru desemnarea rabiei, înseamnă nebunie. Cuvântul rabie provine de la latinescul "rabiere" (a fi violent) derivat din sanscrita veche "rabhas" (care înseamnă tot a fi violent). Alte denumiri ale bolii sunt turbare sau hidrofobie (în limba greacă „frică de apă”) [24].

O descriere amplă a bolii datează din primul secol al erei noastre şi este făcută de Celsus. Transmisibilitatea prin muşcătură este admisă, la fel, de mult timp, însă acest lucru nu a fost demonstrat, experimental, decât la începutul secolului al XIX lea, când Zinke (1804), apoi Magendie (1821) şi Hertwig (1829) reuşesc să transmită, cu regularitate, turbarea prin saliva animalelor bolnave. În 1879, Galtier a făcut primele încercări de vaccinare antirabică a animalelor, reuşind să imunizeze taurinele prin inocularea intravenoasă de salivă provenită de la animale bolnave [24].

În 1881 Pasteur şi Roux au stabilit că agentul turbării se găseşte în sistemul nervos central la animalele bolnave sau moarte de turbare şi că, prin inocularea creierului sau măduvei spinării, boala se reproduce totdeauna la animalele de laborator. Agentul patogen nu s-a putut observa la microscop şi nici nu s-a putut cultiva pe medii sintetice şi de aceea Pasteur l-a denumit „virus rabic” (de la cuvântul latin „virus” – otravă). Ulterior, în perioada 1881 – 1884, Pasteur a elaborat prima metodă ştiinţifică de imunizare antirabică, folosind o tulpină de virus rabic (de la o vacă infectată) a cărei patogenitate a fost modificată prin inoculări subdurale la iepure. După aproximativ 60 de pasaje, a constatat că această tulpină a devenit apatogenă pentru câine, pe cale subcutanată, dar şi-a păstrat proprietăţile imunizante, iar pe cale intracerebrală, provoacă constant turbarea paralitică, după o incubaţie constantă de 7 zile. Această variantă de virus rabic obţinută în laborator a fost denumită de Pasteur „virus fix”, pentru a-l deosebi de virusul nativ, care circulă în natură, denumit „virus rabic de stradă” [10].

Pentru imunizarea antirabică, Pasteur a folosit măduva spinării de la iepuri inoculaţi subdural cu virus rabic fix, aceasta fiind uscată în prealabil la temperatura de 22ºC, în condiţii de întuneric şi în prezenţa hidratului de potasiu timp de 1 până la 15 zile. Tratamentul antirabic a fost aplicat pentru prima dată de Pasteur, în 1883, la câini şi apoi în 1885 la om. În scurt timp, metoda pasteuriană s-a extins în toată lumea. Primul institut antirabic este înfiinţat la Odesa, de Gamaleia (1886), iar al doilea, la Bucureşti, de către Victor Babeş (1888).

În 1889, V. Babeş şi Lepp au arătat că în sângele animalelor imunizate contra turbării apar anticorpi specifici, care neutralizează virusul rabic, atât tulpina fixă cât şi cea de stradă „in vitro”, fiind, astfel, primii care au folosit serul antirabic în tratamentul oamenilor muşcaţi de animale turbate. Roux şi Nocard (1890), au stabilit că saliva animalelor infectate cu virus rabic de stradă devine virulentă cu 3 – 8 zile înainte de apariţia primelor simptome de turbare [10].

În 1892, V. Babeş a descris modificările histopatologice în sistemul nervos central şi a semnalat prezenţa unor incluzii oxifile în citoplasma celulelor nervoase, fără să arate, însă, importanţa lor pentru diagnosticul turbării. În 1903, Negri demonstrează specificitatea incluziilor descrise de Babeş, care au fost denumite „corpusculii lui Negri”. În 1950, la Congresul Internaţional de Microbiologie din Praga, această denumire s-a rectificat şi astăzi incluziile patognomonice din turbare poartă denumirea de „corpusculii Babeş – Negri”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Rabia.doc

Alte informatii

aspecte privind diagnosticul si imunoprofilaxia in rabie