Arsurile

DEFINITIE

Arsura este o boala chirurgicala cu caracter local si general, potential grava, cu evolutie stadiala si prognostic dependent de amploarea leziunii locale, virsta si teren, suprafata si profunzime, precum si calitatea tratamentului initial (Agripa Ionescu).

ISTORIC

Scrierile despre arsuri reflecta faptul ca ingrijirea arsurii a evoluat lent ca un proces terapeutic rational. Inca din antichitate, Paracelsus (citat de Pack si Davis), s-a ocupat de tratamentul arsurilor. Paulus Aeginata sustinea folosirea ierburi1or amestecate cu otet pentru pentru prevenirea flictenelor si bila de taur dizo1vata in apa. Englezii, in batalia de la Crecy, 1346, au fost primii care au utilizat praful de pusca, ceea ce a dus la aparitia a multor probleme medicale, inclusiv cele legate de tratamentul arsurilor. Experienta de razboi a determinat aparitia unor tipuri noi de tratament. Ia 1596, Clowes a scris un tratat despre arsurile determinate de praful de pusca. El nu a diferentiat profunzimea arsurilor, dar a descris mai multe tipuri de tratament in functie de localizarea arsurii. Fabricius Hildanus (1610) a fost primul care a clasificat arsurile in 3 categorii si, de asemenea, a aratat, prin desene, succesul chirurgiei precoce in rerzolvarea contracturilor postcombustionale miinii. Pare (1634) a descris clar diferentele dintre arsurile de gradul II si III, si valoarea excizia precoce a plagii arse.

Richard Wiseman, in 1676, a scris cateva 1ucrari discutind problema imobilizarii pentru evitarea contracturii postcombustionale. Edward Kentish (1797) a descris pansamentul compresiv ca un remediu al durerii. Utilizarea ghetii si a apei inghetate pentru analgezie si prevenirea edemului a fost explicatia data de catre H. Early in lucrarea sa ”Insernaatatea micsorarii efectelor focului asupra corpului uman” (1799). De atunci controversele asupra celei mai bune metode de tratament a plagii arse persista pina in zilele noastre. Pansamentul a ramas unanim acceptat pina cand Wallace in 1949 a sustinut tratamentul prin expunere a arsurilor fetei, feselor si perineului.

Dupuytren (1832) a avut multiple contributii la cerecetarea arsuritor, incluzand 1ucrari asupra gradului de profunzirne a1 leziunii si descrierea fazelor de evolutie postcombustionala. In 1823, la Edinburgh, se infiinteaza primul Spital de Arsi.

In 1875, Joseph Lister a recomandat acidul boric pentru aseptizarea plagilor arse. In 1881, Tappeiner a studiat autopsiile decedatilor arsi subliniind cresterea concentratiei de hemoglobina si descresterea volumului sangvin si hidric.

ETIOLOGIE

Initial arsura este un traumatism local. In orele care urmeaza fenomenele fiziopatologice locale antreneaza reactii generale a caror amploare este direct proportionala cu profunzimea si suprafata arsurii.

In functie de factorii declansatori se descriu trei categorii de arsuri:

A. Termice

B. Chimice

C. Electrice

Factori agravanti ai leziunilor de arsura sunt reprezentati de: starea generala anterioara arsurii, antecedentele patologice, nivelul social, persoanele din clasele sociale defavorizate fiind cel mai des afectate (etilici, psihopati).

A. ARSURILE TERMICE

Reprezinta majoritatea covirsitoare a leziunilor de arsura avind o frecventa de 90% din totalul acestora. Amploarea leziunii este dependenta de tipul agentului cauzal si de timpul de actiune. Majoritatea factorilor etiologici ai arsurii, sunt agenti termici ce pot descarca in tesuturi cantitati de energie lezanta: flacari, lichide, vapori supraincalziti, gaze inflamabile, aerul fierbinte in explozii, corpuri viscoase topite si solide. Modul prin care acestea actioneaza:

a) contact direct

b) flacara sau flama electrica

c) iradiere