Articulația coxo-femurală

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

1.1. GENERALITĂŢI

Fracturile colului femural ( cervicală pură, cervicotrohanteriană, peritrohanteriană) se întâlnesc la orice vârstă, dar în timp ce la tineri şi adulţi sunt rare, apărând de obicei prin traumatisme puternice ( accident rutier, schi, etc ), prin comparaţie, la persoanele de vârsta a-III-a, sunt deosebit de frecvente.

Prelevanţa crescută la vârsta a-III-a nu se datorează numai traumatismelor propriu-zise (accidente, căderi), chiar dacă acestea sunt mult favorizate de patologia caracteristică vârstei (cardio-vasculară, neurologică, tulburări de echilibru, tulburări de vedere, etc ) ci şi fracturilor spontane, pe os patologic (osteoporoză), in care traumatismul este minor sau lipseşte cu desăvârşire.

Dacă la tineri şi adulţi este pus în joc numai prognosticul funcţional, în cazul pacienţilor de vârsta a-III-a , aceste entităţi patologice angajează în mare măsură si prognosticul vital.

Nu trebuie să se înţeleagă de aici că viaţa pacientului de vârsta a-III-a este pusă în pericol de fractura propriu-zisă ci de perioada lungă de imobilizare necesară. Ţin să subliniez faptul că, la vârsta a-III-a, patologia de imobilizare (afecţiuni pulmonare, urinare, escare, etc ) , se poate institui chiar şi în câteva ore.

Acesta este motivul pentru care se consideră că : „Fractura de col femural a vârstnicului este, de cele mai multe ori, un început al sfârşitului „ (Constantin Bogdan, 1988).

Secolul XX, aduce pe prim plan preocuparea specialiştilor de a reduce cât mai mult posibil, în aceste cazuri, perioada de imobilizare. În 1942, Austin Moore, realizează şi aplică prima proteză cervicocefalică femurală, tehnică care şi astăzi îi poartă numele.

În prezent, ori de câte ori starea pacientului o permite, în cazul fracturilor de col femural şi al coxartrozelor, se foloseşte cu predilecţie protezarea capului femural şi al acetabulului care pe lângă realizarea unei funcţionalităţi aproape de normal a articulaţiei şoldului, reuşeşte să reducă drastic perioada de imobilizare : 3-7 zile, în funcţie de evoluţia plăgii operatorii.

În ciuda mobilizării precoce, în ciuda înlocuirii articulaţiei cu o componentă mecanică (proteza), capabilă imediat, după momentul operator, de performanţe demne de invidiat, importanţa kinetoterapiei (pre şi postoperatorie) nu are cu nimic de suferit. La această afirmaţie se poate reduce, dacă doriţi şi demersul acestei lucrări.

Dacă în cele ce urmează, obiectivele, mijloacele şi rezultatele kinetoterapiei posttraumatice şi specificul kinetoterapiei la vârsta a-III-a, au reprezentat piatra de temelie pe care am structurat lucrarea, doresc să menţionez aici şi importanţa factorului psihologic în recuperarea pacienţilor de vârsta a-III-a cu proteză de sold.

În timpul reeducării mersului, al folosirii mijloacelor de sprijin pentru încărcarea treptată a membrului inferior operat, se observă la unii pacienţi un moment dificil în abandonarea mijlocului de sprijin (cadru, cârje, baston ) Subiectul nu poate ridica piciorul sănătos!

De cele mai multe ori se dovedeşte că această teamă de sprijin pe şoldul protezat are un motiv exclusiv psihologic şi nu de natură organică.

Recuperarea constă în mişcare prin kinetoterapie secundară şi terţiară

Kinetoterapia secundară şi terţiară sunt ramuri ale kinetoprofilaxiei, kinetoprofilaxie care, şi ea, este ramură a kinetologiei medicale.

„ Kinetologia medicală este o ştiinţă biologică interdisciplinară, care se ocupă exclusiv cu studiul mişcării corpului omenesc, a elementelor anatomo-funcţionale care concură la realizarea acesteia şi a modalităţilor de corectare şi sau compensare a perturbărilor reversibile, parţial reversibile sau ireversibile.” ( Mariana Cordun – Kinetologie medicală, Ed. Axa, 1999).