Aspecte etice și de comunicare în asistența bolnavului terminal

Prin implicatiile ei moartea intereseaza medicina, pe legiuitor, autoritatile, intreaga societate. Pe plan biologic mai general, moartea individului este in cele din urma o sansa data speciei careia ii apartine individul sa se reinnoiasca, sa supravietuiasca. Moartea poate fi definita ca „absenta totala a vietii”, „ultima infrangere” sau „marea egalizatoare”, daca am aborda-o dintr-o perspectiva filozofica. Ea inseamna de fapt trecerea intr-o alta stare, guvernata de alte legi, in legatura cu care doctrinele religioase si stiintele parapsihologice reusesc de cele mai multe ori sa-l inzestreze pe om cu nevoia de a accepta ceea ce este inevitabil: trecerea in nefiinta.

Suferinta si moartea reprezinta procese culturale si sociale care fac parte integranta din viata fiecaruia. Socul trait de o persoana in momentul in care i se aduce la cunostinta un diagnostic terminal si perioada imediat urmatoare acestuia s-au bucurat de foarte putina atentie in literatura medicala. Pentru ca problematica mortii este atat de dureroasa, moartea nu este acceptata sau recunoscuta decat cand ea devine iminenta si se cunosc foarte putine lucruri despre starea de spirit a pacientului asociata cu perioada cuprinsa intre diagnosticul de boala terminala si moarte.

Exista un punct dincolo de care nu mai exista intoarcere. Este un punct de inflexiune. Doctorii experimentati il cunosc si il comunica in mod onest pacientilor. Asa incepe stadiul terminal. Pacientul are nevoie de un tip special de insotire terapeutica pe aceasta ultima bucata din drumul vietii lui. Si rudele au nevoie de sprijin, pentru a nu face si mai dificile ultimele zile sau luni ale muribundului. Literatura de specialitate numeste acest stadiu „acceptare”. Nu este deloc usor pentru un pacient atins de o boala in stadiu terminal sa experimenteze un asemenea nivel de acceptare si pace interioara. Si asta cu atat mai mult cu cat cei din jurul lui, incapabili sa-si contina propriile angoase, ii cer pacientului „sa lupte pana la capat”. Starea de impacare este precedata de alte trairi traversate cu succes (negarea, furia, tristetea, depresia), nu neaparat in aceasta ordine (Elizabeth Kubler-Ross le-a descris excelent, pentru prima oara in istoria psihoterapiei). Si exact ca intr-o calatorie cu obstacole (ce altceva este viata?) pacientul se poate impotmoli intr-una din ele (de exemplu sa moara extrem de furios la adresa celor care, in imaginatia lui, nu l-au ajutat suficient, la adresa celor care ii supravietuiesc sau chiar a destinului si a unui Dumnezeu persecutor).

Pacientul si familia nu stiu daca sa inceapa sa se pregateasca pentru moarte sau sa-si reia vechiul rol in societate, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ultimul stadiu al vietii incepe de obicei cand pacientul primeste un diagnostic terminal – un diagnostic medical care indica individului ca exista o boala care e foarte probabil sa culmineze cu moartea. Persoana care afla ca mai are de trait doar o perioada limitata de timp si pentru prima data trebuie sa se gandeasca serios la moarte. Datorita dezvoltarii tehnologiei, boala poate fi descoperita mai devreme, asa incat creste si perioada de timp in care persoana care sufera de o boala in faza terminala trece prin experienta constientizarii propriei morti.

Astazi puterea medicinii moderne sta atat in vindecarea bolii cat si in detectarea ei foarte devreme si interventia in scopul intarzierii inaintarii ei. Pentru anumite boli diagnosticarea si interventia timpurie reduc drastic mortalitatea. Amanarea inevitabilului inseamna pentru pacient, de multe ori, plata unui pret scump din toate punctele de vedere: psihologic, fizic, economic etc.

Medicii considera in continuare ca viata cu orice pret este ceea ce doresc pacientii si familiile lor. Insa in cazul pacientilor terminali, aceasta presupunere este din ce in ce mai gresita. Opinia publica se pronunta coplesitor de mult asupra incetarii tratamentelor extraordinare in asemenea cazuri. Daca justitia sau spitalele decid altfel, nu este intotdeauna pentru a pastra viata de dragul vietii. Institutiile doresc sa protejeze interesele pacientului impotriva intereselor familiei. Familiile nu sunt intotdeauna unite si dezinteresate. Asadar statul si nu familia ar trebui sa garanteze interesele pacientului. Exista cazuri in care persoane apartinand unor culte religioase refuza transfuzii de sange, care ar salva viata copiilor lor si atunci ar trebui sa intervina statul si legea. Totusi care este interesul pacientului? In fata interesului statului de a-si ocroti cetatenii, o greutate mult mai mare o are, se pare, dreptul persoanei la o viata privata. Toate aceste probleme ar putea fi evitate daca persoana si-ar exprima dorinta in timpul vietii sub forma asa-numitului „testament biologic”. „Testamentul biologic” este un act prin care bolnavul are libertatea de a cere fie prelungirea nelimitata a terapiei intensive, fie suspendarea ei daca toate sansele de vindecare sau cel putin de ameliorare au disparut.