Deficiență auditivă

DISFUNCŢIA AUDITIVA

Surditatea este o disfuncţie ce nu are efect defavorabil asupra dezvoltării psiho – fizice generale a copilului, prin ea însăşi, ci prin mutitate, adică prin neînsuşirea limbajului ca mijloc de comunicare şi instrument operaţional pe plan conceptual.

Depistarea şi diagnosticarea precoce a surzeniei constituie primul semnal de alarmă al familiei în vederea organizării educaţiei auditive, a învăţării limbajului şi comunicării a exersării cogniţiei şi a întregului potenţial psihic al copilului.

Depistarea disfuncţiei auditive se face imediat după naştere şi în mod mai precis cu câteva luni mai târziu, deodată cu mielinizarea fibrelor nervoase. Aparatul auditiv, structurile nervoase ale urechii interne ( organul Corti) sunt bine conturate din luna a VI-a a dezvoltării intrauterine a fetusului. În acest sens pledează faptul că prematurii de 6 – 7 luni, după naştere reacţionează la zgomote, deci pe bază de auz, prin clipirea pleoapelor, prin modificarea curbei encefalografice .

Depistarea surdităţii se realizează, de obicei, în familie iar diagnosticul se pune de specialist pe bază de observaţii, teste, chestionarea familiei cu privire la existenţa factorilor de risc.

În majoritate factorii de risc se referă la maladiile mamei manifestate în primele luni după concepere ( şi mai ales în primele 6 săptămâni) , timp în care încep să se contureze şi să se distingă organele de simţ.

1.1. Clasificarea etiologică a disfuncţiei auditive

Literatura de specialitate prezintă numeroase clasificări ale surdităţii, mai ales pe baza unor criterii etiologice şi temporale. Sunt descrise:

- Surdităţi ereditare şi dobândite

- Surdităţi clasificate după momentul apariţiei:

a) prenatale;

b) perinatale ( neonatale);

c) postnatale

- Surdităţi în raport cu locul instalării traumei (urechea medie, internă, nerv auditiv, sistemul nervos central).

Surdităţi pre - şi postlingvistice.

Surdităţile ereditare acţionează la nivel cromozomial şi pot fi: tipul Sibenmann – presupune lezarea capsulei şi leziuni secundare ale celulelor şi fibrelor nervoase; tipul Sheibe – presupune atrofia nicovalei, saculei, organului Corti; tipul Mandini, cu leziuni ale ultimelor spirale ale melcului, atrofia organului Corti, a nervului Cohlear şi a ganglionilor.

Surdităţile dobândite pot fi : congenitale, neonatale şi postnatale.

Surdităţile prenatale, mai ales embrionare, dar uneori şi fetale pot fi cauzate de :

1. Viruşi ai rubeolei, oreonului hepatitei, pojarului, paludismul matern ( boli ale mamei);

2. Infecţii bacteriale şi protozoare : tuberculoza, sifilisul

3. Medicamente : tranchilizante ( morfina, cocaina, heroina, marijuana);

4. Cauzele chimice şi hormonale folosite, unele şi ca substanţe avortificente: apa de plumb, ergotina, chinina;

5. Iradierea mamei cu raze X în timpul cât este însărcinată;

6. Alcoolismul;

7. Diabetul;

8. Factori endocrini şi metabolici cu implicaţii în funcţionarea unor glande;

9. Toxemia gravidică;

10. Tulburări ale circulaţiei sangvine în placentă ( neoxigenarea fetusului);

11. Hipotiroidism familial;

12. Traumatisme în timpul gravidităţii;

13. Incompatibilitate sangvină între mamă şi fetus ( factorul R.H. Resus);

14. Surditatea dobândită congenital are multe cauze cunoscute dar şi necunoscute încă. Astfel, o cauză a surdităţii congenitale poate fi citomegalovirusul ( C.M.V.), infecţie intrauterină – o boală de tip febră glandulară sau Rubella ( Pojar German) – boală foarte uşoară pentru mamă, dar cu efecte devastatoare pentru copil .