Descriere, evolutie, scheme de tratament , recuparare și progmostic în Reumatismul Articular Acut

Balneofiziokinetoterapia este o terapie esențială care se aplică în urma accidentelor, intervențiilor chirurgicale, boală sau incapacitate fizică. Cunoștințele, competențele și tehnicile posedate de fiziokinetoterapeuți sunt generale, însă foarte specializate în același timp.

Balneofiziokinetoterapeuții sunt specialiști în recuperare fizică, având ca scop menținerea unei stări normale de sănătate.

Kinetoterapeutul este o persoană indispensabilă în orice clinică sau centru medical de recuperare și tratament. Acestă specializare a căpătat o importanță deosebită datorită dublării șanselor de recuperare!

Kinetoterapeutul dezvoltă și monitorizează programe de exerciții fizice pentru a ajuta oamenii să recapete forța sau o funcție musculară pierdută din cauza unui accident sau boli.

Kinetoterapeuții știu totul despre anatomie și modul în care fiecare parte a corpului funcționează de la sine și în colaborare cu medicii dezvoltă planuri și instrumente de terapie fizică care au ca scop refacerea mobilității pacientului, fără a provoca durere sau deteriorare.

Unii kinetoterapeuți se specializează pe anumite tipuri de pacienți sau de condiții, cum ar fi persoanele de recuperare de la leziuni sau a celor cu boli degenerative musculo-scheletice.

Și pentru ca lucrurile să devină și mai interesante, imaginați-vă cât de importantă este această meserie pentru sportivi sau cluburi sportive.

Pentru fiecare pacient, kinetoterapeutul evaluează mobilitatea, puterea și rezistența persoanei, stabilind obiectivele de tratament.

Tot el are obligația de a educa pacientul cu privire la modul în care funcționează organismul și ceea ce este cauza insuficienței. Kinetoterapeuții elaborează un plan de caz sau de tratament orientat și ghidează pacientul în efectuarea exercițiilor în mod corect.

Ei monitorizează progresul pacientului și dacă e necesar, modifică planul tratamentului pentru a atinge obiectivele specifice.

Tecarterapia sau diatermia de contact capacitiv-rezistiv este o tehnologie ce utilizează radiofrecvența și se deosebește de alte forme de electroterapie prin faptul că nu transmite prin contact direct curentul, ci prin mișcarea de atracție sau respingere a sarcinilor electrice, provocând astfel o căldură internă și nu una provenită dintr-o sursă externă. Această acțiune creează o intensă stimulare la nivel celular, grăbind procesul natural de vindecare a organismului, astfel perioada de refacere fiind cu mult mai redusă. Datorită celor două moduri - capacitiv și rezistiv, acțiunile produse sunt concentrate atât pe țesutul moale, la suprafață, cât și pe cele profunde, rezistente.

În funcție de patologie, o ședință poate varia între 20-30 minute, iar un ciclu de tratament complet este format în medie de o serie de 6-10 ședinte. Tecarterapia are o gamă largă de indicații printre care menționăm: leziuni traumatice acute, contracturi, sechele de fracturi, tendinită, epicondilită, luxații, coxartroză, gonatroză, procese inflamatorii ce dau durere în extremități și coloană (cervical, dorsal, lombar), sindrom de tunel carpian, chist Baker, drenaj limfatic etc.

Scopul urmărit de această lucrare, în primul rând, este de a sensibiliza cititorul în înțelegerea corectă a conceptului balneofiziokinetoterapie de a-l familiariza cu o serie de aspecte legate de ce înseamnă și ce ar înseamnă și câte beneficii pot culege de pe urma recuparării și de a-i crea convingerea privind implicarea în întreg procesul care îi are pacientul în plin plan. sfera fiecăruia de responsabilități și angajamente, în promovarea și susținerea implementării sistemelor de management al calității.

Lucrarea de față prezintă și analiză problematica teoretice cât și practică cu privire la RAA, urmărește să evidențieze, pe larg, aspectele pe care le comportă satisfacția pacienților. În acest sens, pe lângă prezentarea aspectelor legate de importanța și modul de definire a RAA, abordărea și modele teoretice susceptibile a fi folosite în diagnosticare.

Calitetea în domeniul serviciilor bancare este o temă delicată, greu de definit și de gestionat. Cu toate acestea, banca care a obținut cea mai bună performanță nu a făcut nimic altceva decât să respecte cerințele conforme cu standardele de calitate.

Pornind de la aceste premize, am elaborat prezenta lucrare, ce conține cunoștințelor teoretice acumulate în anii de studiu.

Tema acestei lucrări o constituie,Descriere, evoluție, scheme de tratament , recuparare și progmostic în Reumatismul Articular Acut, subiect ce are o importanța deosebită pentru evidențierea factorilor de influență diagnosticarea bolilor care au devenit tot mai frecvente în ultima perioadă.

Capitolul I cupride o întroducere legată de sistemul osos, încluzănd tipuri de oase, funcțiile și proprietățile fizce, dezvoltarea și creșterea acestora, o succindă prezentare a sistemului osos, precum si patologiile cu care se confruntă.

În Capitolul II este dedicat în intregime Reumatismului articular acut, punânâd accept pe definirea acestuia, prezentarea formelor de evoluție și cauze, diagnostic, iar în capitolul III accentul s-a pus pe obicetive si tratament. Având în vedere cele de mai sus, consider că prin realizarea acestei lucrări, am reușit să demonstrez că în anii în care am studiat în cadrul acestei școli, grație profesionalismului corpului didactic, am acumulat cunoștințe teoretice solide ce vor constitui un suport durabil în săvârșirea carierei mele pe viitor.

Capitolul I

PARTICULARITĂȚI ALE SISTEMULUI OSOS

Scheletul reprezintă totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică.După forma lor, oasele se clasifică în: oase lungi (humerus, radius, ulnă, femur, tibie, fibulă), oase late (parietal, frontal, occipital, stern, scapulă, coxal), oase scurte (carpiene și tarsiene).

Există și oase, cum ar fi rotula, care se găsesc în grosimea unui tendon, și oase alungite, cum ar fi coastele și clavicula, la care predomină lungimea.

Exact ca o gelatină, , din cauza forței gravitaționale, în cea mai mare parte a timpului am lua forma cutiei sau recipientului în care ne-am afla. Fără a fi așezați într-un vas, în schimb, probabil că am arăta ca o mare „baltă” de jeleu căzut pe podea.

Scheletul ne dă formă, el fiind un fel de schelă interioară care ne permite să arătăm în modul nostru caracteristic, prin asigurarea unor suprafețe de care se pot atașa mușchii și articulațiile care acționează precum scripeții.

În lipsa acestor părți dure din corp, care pot ajuta la susținerea mușchilor și fără avantajul mecanic adus de articulații am fi mereu nevoiți să ne canalizăm toată energia pentru a ne mișca membrele. În consecință, în lipsa scheletului am fi întotdeauna slăbiți și obosiți.

În schimb, dacă am trăi fără schelet și am alege să locuim în apă, datele problemei s-ar schimba un pic deoarece în acest mediu nu am mai obosi atât de mult. Probabil că am arăta ca niște meduze sau caracatițe.

Omul este un vertebrat, căci posedă o coloană vertebrală. El este un mamifer, căci are glande mamare. Este un primat, posedă mâini, la care policele este opozabil. Face parte din familia hominide, arestațiune verticală (de aici bipedia și ortoskelia), iar picioarele nu sunt prehensibile. Alcătuirea corpului omenesc este determinată prin planul de organizare a vertebratelor, ca și prin caracterele specifice ale mamiferelor.

Oasele sunt niște piese dure și rezistente, de forme și mărimi foarte diferite, care alcătuiesc scheletul corpului și fac posibil mișcările noastre. Fără îndoială, nu sunt elemente inerte, sunt compuse dintr-un țesut viu care funcționează în mod constant și unde se depozitează minerale care confer o duritate aparte.

1.1. Scheletul uman

Scheletul uman (Systema skeletale) este format din 208 oase, dintre care 34 alcătuiesc coloana vertebrală, iar restul de 174 se grupează în jurul acesteia. Оasele situate pe linia mediană a corpului, ca sternul, sacrul și altele, sunt neperechi. Ele se consideră a fi oase simetrice, fiind formate din două jumătăți - una dreaptă, alta stângă la fel conformate. Dimpotrivă, oasele membrelor sunt perechi - însă asimetrice, pentru că cele două jumătăți ale lor nu sunt identic conformate.

Pentru ca un os să poată fi studiat și descris izolat, în afara organismului, el trebuie orientat în așa fel încât poziția lui să fie aceeași cu cea pe care o are în organism. Orientarea se face prin ajutorul celor mai caracteristice elemente anatomice pe care le prezintă osul respectiv.

Pentru orientarea unui os nepereche sunt necesare două elemente anatomice, pe care le punem în raport cu două planuri ale corpului, planuri care nu sunt însă opuse unul altuia. Pentru orientarea oaselor pereche sunt necesare trei elemente anatomice, pe care trebuie să le așezăm în trei planuri ce nu se opun, al treilea plan fiind necesar pentru determinarea osului din dreapta sau din stânga.

Figura 1.1.Structura scheletului

Scheletul se împarte în patru părți:

1. Coloana vertebrală.

2. Toracele osos.

3. Oasele capului sau craniul.

4. Oasele membrelor.

Coloana vertebrală, toracele osos și craniul sunt situate în axul corpului, formând scheletul axial (Skeleton axiale) în timp ce oasele membrelor alcătuiesc scheletul apendicular (Skeleton appendiculare).

Scheletul omenesc are nevoie de mai mulți ani pentru o dezvoltare completă, această dezvoltare fiind atinsă la vârsta de 20 de ani.