Eficiența programelor de kinetoterapie în recuperarea herniei de disc

1. Introducere

Maladiile degenerative ale coloanei vertebrale reprezintă o problemă medico-socială cu impact economico-financiar sugestiv.

Caracterul cronic, recidivant, cu tendinţă spre progredienţă al herniilor discale, sporirea incidenţei şi frecvenţa acestei maladii observată în toată lumea, pune problema alegerii metodelor de tratament şi a sporirii eficienţei acestora în prim plan al ştiinţei şi practicii medicale. Strâns legate de această afecţiune, costurile individuale şi sociale aplicate sunt imense. Pentru lombosciatică („low back pain”) costurile anuale calculate se ridică la sume calculate între 16 şi 50 mlrd. dolari SUA anual, dintre care mai mult de 30% sunt utilizate pentru tratamentul herniei discale lombare [23].

Lucrarea de faţă, reprezintă un studiu efectuat asupra herniei de disc lombare, asupra principiilor de tratament ale acesteia, fiind concepută în mod clasic în două părţi: una teoretică şi una practică.

În partea teoretică am încercat să descriu noţiunile cu privire la anatomia, fizi¬ologie, biomecanică, patologie, simptomatologie, complicaţiile şi diagnosticul herniei de disc. Tot în prima parte am încercat să scot în evidenţă particu¬larităţile legate de tratamentul acestor discopatii precum şi tendinţele actuale ale acestora. Am utilizat noţiuni teoretice legate de sindroamele herniilor necesare de a fi studiate în stabilirea unui diagnostic corect.

Partea a doua reprezintă un studiu realizat pe trei pacienţi care s-au prezentat cu hernie la nivelul lombar (L4-L5, L5-S1) într-o perioadă de timp bine definită, urmând un program de recuperare monitorizat aproximativ cinci luni.

Scopul lucrării este de a prezenta metode de tratament kinetoterapeutice în vederea diminuării durerilor radiculare, îmbunatăţirea mişcărilor şi refacerea mobilităţii segmentului vizat pentru restabilirea capacităţii de efort a individului.

În acest sens am utilizat pe parcursul programului recuperator exerciţii din şcoala Williams, McKenzi, şi şcoala loyoneză, corespunzător fiecărui bolnav, şi capacităţile acestuia, consemnând rezultatele obţinute în urma tratamentului.

2. Consideraţii generale

Lumbalgia şi sciatica reprezintă una din cele mai des întâlnite şi înregistrate patologii în istoricul medicinii. Termenul de “sciatică” a fost introdus în vocabularul medical încă din secolul al XVIII.

Prezenţa unor simptome clinice clasice de sciatică cu durere radiantă şi deficite neurologice în aria de distribuţie, în prezenţa sau absenţa herniei discale a sugerat ideea că, factorul mecanic nu este singurul responsabil de producerea durerii sciatice. Astfel, s-a demonstrat experimental că fragmente de nucleu pulpos, în absenţa deformărilor mecanice, poate produce modificări semnificative în structura şi funcţia rădăcinilor nervoase adiacente.

Studiul biomecanicii modificărilor discale a determinat că fisurarea inelului fibros prin care nucleul pulpos se exteriorizează în canalul spinal, cel mai des are loc la hotarul dintre inelul fibros şi lama terminală a corpului vertebral. Discul intervertebral s-a arătat cel mai susceptibil la leziuni cauzate de hiperflexie însoţite de compresiune verticală

Deteriorarea şi degradarea discală este un proces gradual, mai întâi are loc distorsionarea lamelor posterioare ale discului, apoi disruperea regională a lamelei urmată de extruzia graduală a nucleului pulpos în direcţie postero-laterală cu fisurare şi ruperea lamelelor externe. Aceste procese sunt mai lente pentru herniile cu o evoluţie mai lentă, iar când procesul de exteriorizare a nucleului pulpos este mai rapid, ordinea proceselor de degenerescenţă şi ruperea inelului fibros poate fi diferită.

Aşadar, substanţele din nucleul pulpos în combinaţie cu deformarea mecanică a rădăcinilor conduc la disfuncţie neuronală şi durere. Durerea lombară reprezintă cel mai important obstacol în calea mobilizării cât mai timpurii a pacienţilor.

2.1 Anatomia coloanei vertebrale şi măduvei spinării

Coloana vertebrală are rolul fundamental în statica şi mişcarea organismului, cât şi în protecţia măduvei spinării. Ea este formată din suprapunerea celor 33-34 de vertebre osoase

Vertebrele adevărate constituie coloana vertebrală propriu-zisă sau rahisul , care formează anumite regiuni dinstincte:

1. Vertebrele cervicale corespund gâtului ele sunt în număr de 7 şi se notează de la C1 la C7, împreună formând coloana cervicală.