Euthanasia

PREAMBUL

În luna iunie a anului 1990, Janet Adkins împreuna cu sotul sau Ron si cu cei trei copii ai sai, îsi paraseste locuinta sa din Oregon si vine în statul Michigan pentru a se întâlni cu doctorul Jack Kevorkian. Acesta din urma pusese la punct o “masina pentru sinucigasi”, iar Janet Adkins dorea sa-l întâlneasca tocmai pentru a-I solicita sa asiste, ca medic, la propria sa sinucidere.

Janet Adkins avea 54 de ani si suferea de maladia Alzheimer. Încercase pâna atunci toate tratamentele existente – plus o procedura experimentala. Toate fara succes. În acel moment, Janet Adkins cu greu mai vorbea coerent, nu putea sa mai citeasca sau sa mai asculte muzica. Putea sa se miste, putea înca sa mai joace tenis, de exemplu, însa nu mai era capabila sa tina scorul. Stia ca acesta nu este decât începutul sfârsitului. Stia ca în ultimul stadiu al bolii nu va mai fi capabila sa recunoasca pe cineva din jurul ei sau sa comunice, stia ca va zacea pur si simplu fara nici un licar de constiinta. Pâna atunci, ar mai fi putut trece poate înca zece ani, însa Janet Adkins a decis sa moara acum când înca mai este constienta, când înca mai putea pricepe ceea ce i se întâmpla.

La rândul sau, doctorul Kevorkian n-a acceptat s-o întâlneasca decât dupa ce i-a consultat fisa medicala. În plus, la prima întâlnire – într-o camera de motel din Michigan – Kevorkian a înregistrat convorbirea avuta cu sotii Adkins. El a încercat sa o convinga sa renunte la solutia sinuciderii si i-a mai dat timp de gândire, înca o noapte, pentru a reflecta la decizia ei. Janet Adkins nu si-a schimbat optiunea. Trebuie spus ca, la acea data, statul Michigan nu avea nici o lege privind actele sinucigase.

Astfel doctorul Kevorkian a acceptat sa o conecteze pe Janet Adkins la aparatul pe care îl inventase. Pentru ca spitalele, biserica, asezamintele de caritate sau chiar morga au refuzat sa puna la dispozitie o camera si un pat precum si instalatiile strict necesare pentru o asemenea procedura, Kevorkian a instalat un pat în propria sa masina, un Volkswagen autoduba, model 1969.

“Masina pentru sinucigasi” era alcatuita dintr-un stativ pe care se aflau trei flacoane, un furtun din plastic prevazut cu un robinet la capatul caruia se afla un ac pentru transfuzii. Cele trei recipiente erau conectate la un furtun. Primul continea o solutie neutra, al doilea un sedativ destul de puternic, iar al treilea continea o solutie de clorura de potasiu. Pacientul se aseza pe pat, doctorul îi fixa acul de transfuzii în vena, apoi deschidea robinetul lasând sa treaca solutia din primul recipient. Robinetul era apoi lasat la dispozitia pacientului. Atunci când acesta socotea ca a venit momentul, îl rasucea; fluxul de solutie neutra era deschis, iar în vena începea sa se scurga sedativul. În acelasi timp, rotirea robinetului declansa un mecanism de temporizare. Dupa o perioada de timp (suficient de lunga pentru ca pacientul sa fie deja adormit datorita sedativului), acest mecanism declansa automat golirea celui de-al treilea recipient, prin acul de transfuzie în vena pacientului. Acesta murea în somn, otravit cu clorura de potasiu.

Janet Adkins a murit în acest mod, în masina doctorului Kevorkian oprita lânga un parc public. Dupa ce femeia a murit, doctorul Kevorkian a anuntat autoritatile. Procurorul districtual, initial, l-a acuzat de crima. Ulterior acuzatia a ramas cea de asistenta la un act de suicid si, întrucât nu exista nici o lege împotriva acestei fapte, Kevorkian a fost pus în libertate.

Legea care sanctiona asistenta la actul sinuciderii a intrat în vigoare în statul Michigan în anul 1992. Kevorkian, care continua sa ajute oamenii sa se sinucida (sau performa acte eutanasice), a fost din nou acuzat într-un nou proces în 1993. De aceasta data, judecatorul dintr-un district vecin, Richard Kaufman, a declarat noua lege ca fiind anticonstitutionala deoarece comite o ingerinta – care nu este necesara în deciziile personale, decizii care se refera numai la persoana în cauza si care au ca temei opinii morale personale. Între timp, Kevorkian intrase în greva foamei în semn de protest pentru arestarea sa. În urma unei campanii de presa, orientata în sprijinul opiniilor lui Kevorkian, acesta a fost eliberat dupa 17 zile de greva a foamei.

În anul 1994 i-a fost intentat, însa, un proces. Acum nu mai era vorba de asistenta la un act sinucigas, ci chiar de un act de eutanasie activa voluntara. Kevorkian l-a ajutat sa moara pe un bolnav care suferea de boala lui Lou Gehring (scleroza laterala amfiotrofica), folosindu-se de o masca de tipul celei de oxigen, dar în care a introdus monoxid de carbon. În acel moment, cadrul legal privitor la asistenta sinucigasilor prevedea o exceptie: erau scutiti de urmarirea în justitie acei agenti care urmarind în mod direct eliminarea suferintelor pacientilor faceau anumite actiuni care duceau în mod indirect la moartea pacientului. În timpul procesului, juratii au vizionat o caseta în care bolnavul (Hide) spunea cât de mult doreste sa puna capat suferintei sale si sa moara. Juratii – dintre care cinci erau cadre medicale sau oameni care lucrau în medii medicale – l-au achitat pe Kevorkian. Unul dintre acestia, o sora medicala, a declarat la anuntarea verdictului: “Cred ca indivizii au dreptul sa decida

ce se întâmpla cu propriile lor vieti, cu propriile lor corpuri. Guvernul si legislativul nu au nici un drept aici”.