Hemiplegia

CAPITOLUL 1 DATE DE ANATOMO- FIZIOPATOLOGIE

A HEMIPLEGIEI

Prin termenul de hemilegie se desemnează o perturbare tonico- motorie consecutivă a unei leziuni unilaterale a căii piramidale la nivelul neuronului central, antrenând tulburări controlaterale când leziunea cauzată este situată deasupra decusaţiei bulbare şi ipsilaterală când leziunea este sub acest nivel.

Această definiţie se remarcă prin faptul că aduce în prim plan activitatea motorie ca ansamblu, indivizibil, responsabil de executarea mişcării lor, menţinerea posturii şi atitudinii ca şi contracţia musculară pregătitoare de mişcare; în raport de sediul leziunii cauzale. Toate acestea diferenţiază entitatea gnoseologică prezentată de parezele cerebeloase, extrapiramidale sau de neuron motor periferic care ar putea afecta jumătate de corp.

Calea piramidală, formată din axonii celulelor giganto-piramidale ale lui Bentz din care aria 4 corticală după Brodmann a circumvoluţiei frontale ascendente, parcurge un traseu care, în final, se articulează cu motoneuronii alfa din coarnele anterioare ale măduvei spinării, de partea opusă.

Deteriorarea acestei arii influienţează asupra musculaturii sub forma de deficit al contracţiei voluntare şi de exaltare a tonusului muscular. Cele două aspecte ale hemiplegiei nu pot fi sudate separat, sistemul efector reprezentat de neuronul motor periferic fiind sub control direct cortical şi reglare suprasegmentară.

Efectorul muscular este reprezentat de fibra musculară striată cu fibre roşii tonice, specializate în menţinerea tonusului cu minimum de consum energetic şi fibre albe de tip fazic ce intră în componenţa muşchilor de contracţie rapidă. În afara neuronului motor central, o serie de alte căi realizează un control inhibitor sau excitator asupra motoneuronilor alfa. Reglarea medulară a activităţii lor se datorează reflexului miotatic. Controlul segmentar este realizat prin sistemul activator alfa care acţionează asupra fusurilor neuromusculare.

De la nivelul cortexului frontal coboară informaţia de comandă spre formaţiunile efectoare. Corespondenţa celulară nu se realizează punct cu punct între un neuron şi o singură celulă musculară în acţiunea lor sinergică. Întinderea suprafeţei corticale nu este în raport cu volumul muscular ci cu complexitatea, fineţea şi precizia mişcărilor, teritoriile privilegiate fiind, cu precădere, membrul inferior şi faciesul, mai puţin membrul superior. Faptul că ipsilateral musculatura este afectată numai în proporţie de 10% deficitul motor este acoperit, aspectul mişcărilor voluntare apărând, în consecinţă în limite aparent normale.

Rămânând în actualitate, însă, alte specte legate de calitatea mişcării:

- percepţia vizuospaţială statică şi dinamică;

- amplasarea mişcărilor;

- tipul de reacţie;

- viteza de execuţie a mişcărilor;

- decizia vizuală a mişcării, etc.

Acestea pot influienţa în mare măsură evoluţia postictală.

Se afirmă că fibrele neuronului motor se articulează atât cu celulele alfa cât şi cu cele de tip gama, în timp ce, după alţi autori, aceasta acţionează asupra celulelor alfa numai prin intermediul fibrelor gama. O parte din fibrele fasciculului piramidal, ce nu au rol motor, conduc informţia la structurile nespecifice talamice şi reticulare, contribuind la reglarea activităţii motorii de la etajul medular.