Hepatita C

Hepatita virală C

Introducere

Ponderea hepatitei C în structura morbidităţii prin hepatite virale variază de la 11,6% (D.P.Francis şi al., 1934) până la 26% (H.Hofmann, 1990).

După aplicarea în practică a testului specific de diagnostic al hepatitei virale C (adică depistarea de anticorpi ai virusului HVC anti-HVC, care constituie o dovadă a prezenţei virusului HVC), a devenit posibilă studierea particularitatilor epidemiologice, clinice si de laborator ale acestei infecţii, a rolului ei în patogenia hepatitelor cronice şi a cirozei hepatice printre diferitele categorii ale populatiei.

După cum s-a stabilit, hepatita virală C (HVC), cu mecanism parenteral de infectare, aşa cum se numea înainte, are o răspîndire largă şi alcatuieşte 10-30% din numărul total al hepatite virale. HVC a fost depistată atât sub formă sporadică, cât şi sub formă de focare epidemice printre pacienţii diferitor staţionare şi donatori de sînge sau plasmă. Printre afecţiunile virale cronice ale ficatului un rol important îl joaca şi HVC.

Drept surse de infecţie servesc atît persoanele cu forme acute şi cronice de HVC, cît şi purtatorii de virusuri asimptomatici. Sursa de aceasta infecţie pot fi bolnavii cu forme atipice şi chiar purtătorii virusului. Frecvenţa ultimilor este diferită şi variază între 0,5 - 7%. Molipsirea cu virusul C este posibilă prin transfuzii sanguine şi a componenţilor lui, prin efectuarea diferitor interventii parenterale, chirurgicale, stomatologice etc, pe cale verticală, prin conţinutul vaginal şi alte medii biologice de la purtători sau bolnavi de HVC.

Etiologie

Virusul VHC, depistat în 1969, este un ARN inspiralat - genul Hepacivirus din familia Flaviviridae, conţine circa 10 mii nucleotide şi are un conţinut esenţial lipidic, cu diametrul pâna la 30nm. Savanţii niponi consideră posibili doi agenţi patogeni ai VHC: tulpina H (tip 1), rezistentă la tratarea cu cloroform şi generatoare de modificări în nucleul hepatocitelor afectate doar la oameni şi tulpina F (tip. 2), sensibilă la tratarea cu cloroform, indicatoare de structuri tubulare în hepatocite la cimpanzeii inoculaţi cu serul bolnavilor de VHC.

Proprietaţile fizico-chimice ale virusului au fost determinate prin clonarea moleculară a genomului, cultivat pe E.coli. Virusul VHC devine inactiv, fiind tratat cu o soluţie de formalină în proporţie de 1:1000, la temperatura de 37°C în decurs de 96 de ore, pasteurizarea la 60°C - 10 ore, iar încalzirea la temperatura 100°C - 45 de minute. Pentru starea inactivă a virusului în plasma care serveste drept sursa pentru pregatirea factorilor VIII si IX, se aplică tratarea combinată cu B - propilacton şi raze ultraviolete. După opinia unor autori (Kingdon, 1987), virusul HVC este rezistent la metodele de inactivare ale altor virusuri (HVA, HVB etc.).

Genomul VHC este constituit dintr-un ARN linear, monocatenar, polarizat pozitiv de aproximativ 10kb. Posedă o singură genă codantă. La capătul 5’terminal are o regiune înalt conservată, cu rol probabil în translarea genomului viral, utilă diagnosticului ARN VHC(PCR). În aval de această regiune, în genom se etalează 3 regiuni codante pentru proteine structurale: C (capsidă), E1 şi E2 (înveliş) şi 4 regiuni codante ale proteinelor nonstructurale notate NS2-NS5. Regiunile nonstructurale codifică proteaze (NS2,NS3), helicaze (NS3) şi ARN-polimeraza ARN-dependentă (NS5 2b). Capătul 3’ terminal cu importante variaţii de lungime/secvenţialitate poate fi de tip poly-(rU)/poly(rA). Regiuni înalt conservate în afara 5’ netranslate (NTR) mai sunt C şi NS3, antigenele din aceste segmente fiind încorporate testelor diagnostice pentru anti-VHC. Domeniul hipervariabil este situat la capătul N-terminal al E1. Mutaţii secvenţiale în această regiune „scapă” VHC de răspunsul imun al gazdei.

VHC pot fi clasificate în funcţie de fenotipul viral, antigenicitate(serotip) sau apropierile genetice (genotip).

Genotipurile VHC (identificate prin analiza regiunilor 5’ NTR şi NS5) în număr ≥6 sunt stabile, par să se dezvolte într-un timp mai îndelungat şi se crede că ar explica diferenţele de severitate ale evoluţiei clinice a bolii hepatice induse de acest virus. Se apreciază că cel mai răspândit genotip de VHC , tipul 1b (clasificarea Simmonds)ar fi de fapt VHC “sălbatic”.

Quasispeciile VHC se definesc ca un spectru de genoame VHC înrudite, cu diferenţe minore între ele ,prezente la acelaşi pacient. Complexitatea quasispeciilor VHC pare corelată cu vechimea infecţiei, nivelurile crescute ale viremiei , genotipul 1b şi un răspuns mai slab la α-IFN ,ce exercită o presiune imună selectivă cu implicaţii însă necunoscute asupra quasispeciilor.

În regiunea NS3 a poliproteinei VHC s-au evidenţiat 2 regiuni antigenice majore recunoscute de anticorpii apăruţi în cursul evoluţiei naturale a infecţiei.