Îngrijirea pacientului cu apendicită acută

Capitolul I. Descrierea generala a bolii

1.1. Anatomie si fiziologie

Apendicele vermiform uman este considerat adesea ca un organ vestigial, fara functie cunoscuta. De fapt este prezent la om, la maimutele antropoide si la iepuri. La fat si nou-nascut apendicele prelungeste distal cecul, asemanandu-se cu o piramida; doar dupa cativa ani cecul devine sacular, dar cu apendicele in varf. Cresterea in continuare inegala a cecului determina situarea postero-mediala a apendicelui la 2-3 cm sub valva ileo-cecala, in pozitia sa definitiva, pe cand baza apendicelui se gaseste la unirea celor trei tenii cecale, iar restul apendicelui poate fi orientat in orice directie.

Lungimea apendicelui este variabila, cu media de 8-9 cm la adult, dar cu extreme de 3-33 cm. Diametrul exterior este de 5-8 mm iar al canalului interior de 1-3 mm. Lumenul apendicular este inegal si comunica cu cecul in mod normal, prin ostiumul apendicular, prevazut cu un pliu mucos, valvula Gerlach.

Structura apendicelui se caracterizează prin existența a patru tunici:

- tunica musculară - alcătuită din perineul cecoapendicular;

- tunica musculară - alcătuită din fibre longitudinale;

- stratul submucos

- tunica mucoasă ce reprezintă un număr mare de foliculi limfatici.

Structura peretelui apendicular este asemanatoare cu a cecului. in submucoasa apare, la 2 saptamani dupa nastere, tesut limfoid. Numarul foliculilor limfoizi creste treptat pana la aproximativ 200, situatie prezenta la 20-30 ani. Ulterior cu varsta numarul foliculilor limfoizi se reduce. Apendicele este denumit si „amigdala abdominala'. Lumenul apendicular contine mucus clar secretat de glandele sale si uneori fecale aduse de undele antiperistaltice de la cec; normal continutul apendicelui dreneaza spre cec.

Irigatia peretelui apendicular este asigurata de o mica artera apendiculara, care provine din artera ileo-ceco-apendiculara, ramura terminala a arterei mezenterice superioare. Artera apendiculara se gaseste in mezoui apendicelui. Venele apendicelui dreneaza spre vena mezenterica superioara. Drenajul limfei se face spre ganglionii duodeno-pancreatici (conexiuni evidentiate de profesorul timisorean Dan Berceanu) sau ovarului. Topografia apendicelui este variabila in cavitatea abdominala, fiind dependenta in ceea ce priveste baza sa de situatia cecului. Daca baza apendicelui este de obicei in fosa iliaca dreapta, varful poate fi orientat in orice directie („ca aratatorul pe cadranul ceasului').

Apendicele are probabil rol in maturarea limfocitelor si in productia de imunoglobuline. Apendicele este deci util in anumite situatii; nu este insa un organ indispensabil si prezenta sa este chiar foarte periculoasa cand este inflamat.

Situarea apendicelui

1-Esofag 2-Stomac 3-Duoden(parte fixa a intestinului subtire)

4-Intestin subtire 5- Cec 6-Apendice 7-Colon 8-Rect 9-Anus

1.2. Clasificarea apendicitei acute

Aspectul anatomico-patologic al apendicitei acute este variat si depinde pe de o parte de circulația microbilor, iar pe de altă parte de reactivitatea organismului, astfel putem avea:

a) Apendicita acută catarală în care apendicele este congestionat, hiperemiat cu desen vascular accentuat, mezoul evidențiat și mucoasa îngroștă cu pete echimotice.

b) Apendicita acută flegmonoasăîn care apendicele este mărit de volum, cu aspect de „ limbă de clopot”, cu luciul seroasei dispărut, cu false membrane, mezoapendicele este infiltrat, friabil, cu adenopatie, iar în lumenul apendicelui găsim puroi și microabcese perietale; în cavitatea peritomală găsim un lichid seros, tulbure, cu false membrane.

c) Apendicita acută gangrenoasăîn care apendicele are culoarea neagră-verzuie, cu aspect de „ frunză veștedă”, peretele flasc poate prezenta una sau mai multe perforații; mezoapendicele este edemațiat, friabil, vasele apendiculare trombozate; în cavitatea abdominală lichid tulbure, fetid și infecțios.

d) Plastromul apendicular se caracterizează prin marele epiplon în jurul apendicelui, care are aspect flegmonos pentru a bloca aspectul inflamator, Este o peritonită plastică. Plastromul se poate resorbi sau abceda, deschizându-se în peritoneu, într-un organ cavitar sau la perete.

e) Perforația apendiculară reprezintă o formă evolutivă a apendicitei flegmonoase, dar mai ales a celei gangrenoase. Perforația poate fi punctiformă sau din contră, atât de mare încât amputează segmentul distal al apendicelui . În jur se găsește o inflamație de tip inflamator, reacție fibrinoasă și o cantitate variabilă de puroi în fosa iliacă dreaptă și în fundul de sac Douglas.