Jocul și Rolul lui în Procesul de Educare și Reeducare Psihomotrică

I. Definiţia jocului

JOC (< lat. jocus - glumă; engl. game) - Poate fi definit ca o activitate spontană, atractivă, liberă, ce contribuie la dezvoltarea psihică a copiilor, la pregătirea lor pentru integrarea socială, dar şi o modalitate plăcută de relaxare şi divertisment pentru tineri şi adulţi. După Păunescu şi Muşu (1990), scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt: o mai bună cunoaştere a lumii, un control mai adecvat al propriei persoane şi al raportului cu lumea; oferă de la început posibilitatea explorării relaţiilor dintre realitate şi fantezie, o arenă în care formele de gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate. Pentru copiii deficienţi mintal, jocul este forma de bază prin intermediul căruia se organizează şi se desfăşoară procesul de recuperare. În aceste condiţii, jocul se constituie ca o formă de învăţare orientată spre: dezvoltarea capacităţii de manevrare a obiectelor; aprecierea formelor şi mecanismelor de recunoaştere a dimensiunilor; însuşirea asemănărilor şi deosebirilor dintre obiecte; dezvoltarea capacităţi de utilizare a obiectelor în funcţie de necesităţi. Prin joc, copilul învaţă regulile de comportare, ceea ce contribuie la structurarea personalităţii sale.

J. Piaget (1965) spunea că jocul este cea mai pură formă de asimilare. Prin asimilare, copilul încorporează în modalităţile existente ale gândirii întâmplări, obiecte sau situaţii. Astfel, că „asimilare pură", jocul nu era considerat atât ca o modalitate a dezvoltării cognitive, cât o reflectare a nivelului prezent de dezvoltare cognitivă a copilului (definiţie citată de Constatin Albu în DICŢIONAR DE KINETOTERAPIE )

Prin intermediul jocului, copilul îşi satisface nevoia de activitate, de acţionare asupra obiectelor şi de transpunere în situaţii diferite. Practic, copilul descoperă lumea prin intermediul jocului.

Jocul este mijlocul prin care copilul câştigă anumite deprinderi fizice, cognitive şi sociale. În timpul jocului, copilul experimentează anumite acţiuni, care ulterior vor fi combinate cu alte deprinderi mai complexe. Astfel, iniţial copilul mânuieşte piesele unui joc, apoi va încerca să realizeze câteva combinaţii, pentru ca în final să ajungă la adevărate construcţii. În acest fel, copilul reuşeşte să rezolve unele probleme şi să înţeleagă modul de folosire a unor obiecte.

Jocul este pentru copil ceea ce munca este pentru un adult. Atunci când copilul este interesat de un anumit joc, el participă cu intensitate, concentrându-şi întreaga energie asupra a ceea ce face. În acest context, jocul stimulează copilul pe mai multe planuri: senzoriomotor, intelectual, social, creativ, al conştiinţei de sine, moral şi chiar terapeutic (L. Whaley, p. 131, 1987).

Iniţial, copilul mic acţionează prin imitaţie, pornind de la anumite modele, iar unele gesturi sunt descoperite întâmplător, pentru ca, mai târziu, ele să poată fi reproduse. Imitaţia târzie şi repetarea gestului descoperit întâmplător demonstrează un început de reprezentare mentală a actului motric.

Pentru început, copilul realizează jocuri-exerciţii prin care îşi descoperă propriul corp. Treptat, el va trece la acţiunea asupra obiectelor, pentru a ajunge în final la utilizarea lor.

În timpul jocului, copilul inventează şi repetă anumite mişcări, fapt ce va contribui la dezvoltarea treptată a gândirii, memoriei şi creativităţii.

Jocul de ficţiune îi permite copilului să reproducă realitatea cu ajutorul jucăriilor. În timpul jocului, realitatea este adaptată la posibilităţile copilului, astfel că acesta trebuie să găsească anumite soluţii ce reflectă dorinţele sale. Acest efort de rezolvare a problemelor îi permite copilului să înţeleagă realitatea, să treacă peste anumite dificultăţi şi să-şi dezvolte conştiinţa de sine. Creativitatea se dezvoltă cu precădere în timpul activităţilor individuale. În timp ce se joacă, imaginaţia copilului are frâu liber, ajungând la rezolvări personale ale problemelor, ce apelează la idei vechi pentru a reuşi să rezolve situaţii mai noi.

Terapia prin joc se adresează copiilor cu probleme de sănătate. Pentru aceşti copii afirmaţia ,,fă aceste exerciţii pentru sănătatea ta" nu este suficientă. Jocul le permite specialiştilor să ajungă la executarea de către copii a anumitor acte motrice. În timpul jocului regulile se pot modifica în funcţie de necesităţile terapeutice. Astfel, se începe acţiunea în poziţia aşezat, apoi culcat şi în picioare. Un anumit gest se execută iniţial cu o mâna, apoi cu cealaltă şi, în final, cu ambele. Terapia prin joc asigură copilului calm şi securitate, alături de stimularea necesară recuperării deficienţei. Programul începe cu antrenarea gesturilor necesare vieţii zilnice (îmbrăcat, spălat, mâncat independent), urmată de antrenarea gesturilor complexe ce pregătesc activitatea de scris şi de învătare a unei meserii (Y. Lindquist, 1985, p.l 1).

Jocul tinde spre activităţi superioare, pe care le pregăteşte modelând şi dezvoltând tendinţele fundamentale. Am putea fi uşor tentaţi să credem că jocul poate împiedica naşterea acestor activităţi, dar ele fără joc nu s-ar putea naşte. Copiii deosebit de dotaţi nu sunt în nici un caz copii ale căror facultăţi se îndreaptă mai repid spre activităţile adulţilor, copii care înlocuiesc jocul prin muncă. În marea s-a anchetă privind copii dotaţi, Terman arată că la capitolul jocuri, aceştia nu rămân deloc în urma copiilor mai puţin capabili. Dacă notăm cu 100 de puncte cunoştinţele medii în materie de jocuri ale unui copil obişnuit, cunoştinţele medii în materie de jocuri ale copiilor dotaţi ajung la 136 de puncte, ceea ce înseamnă că un copil dotat în vârstă de 10 ani are aceleaşi cunoştinţe în domeniul jocurilor ca şi un copil obişnuit în vârstă de 13 ani. La copiii dotaţi atracţia spre copilul mai mare este mai intensă, copiii dotaţi fiind înclinaţi să prefere tovarăşi de joacă mai mari decât ei şi preferă jocurile practicate în general de copiii mai mari.