Kinetoterapia Postmeniscectomie Clasică

I. INTRODUCERE

1.1. GENERALITĂŢI:

Kinetoterapia, forma de terapie de tip conservator, utilizând energia mecanică în scop funcţional, se defineşte ca terapie prin mişcare.

Kinetoterapia studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură organismului activităţile motrice normale, analizând şi corectând mecanismele neuromusculare deficitare.

Kinetoterapia ca activitate terapeutică de tip conservator, îşi găseşte aria de utilizare de asistenţă medicală, putându-se descrie:

- kinetoterapie profilactică, ce cuprinde totalitatea metodelor şi mijloacelor de kinetoterapie prin care se urmăreşte: menţinerea unui nivel funcţional satisfăcător, creşterea nivelului funcţional (profilaxie primară), aplicarea unor programe de prevenire a agravării sau de apariţie a complicaţiilor morfo-funcţionale în unele boli cronice (profilaxie secundară).

- kinetoterapie de tip curativ care se întrepătrunde cu sectoarele de tip profilactic şi de recuperare.

- kinetoterapia de recuperare reprezintă în momentul de faţă secţiunea cea mai importantă în programele de recuperare medicală şi urmăreşte prin intermediul unor programe de exerciţii fizice: refacerea funcţiilor diminuate, creşterea nivelului funcţional, realizarea unor mecanisme compensatorii adaptative, în situaţii de readaptare funcţională.

Terapia prin mişcare - kinetoterapia, s-a dezvoltat de-a lungul secolelor pe baza relaţiei reciproce dintre practică şi observaţie, la început în mod empiric şi tradiţional. În ultimele decenii s-a reuşit, treptat, desprinderea kinetoterapiei din conformismul principiilor teoretice şi din schematismul aplicării practice a tehnicilor şi metodelor de exprimare.

Kinetoterapia şi-a construit bazele teoretice prin apropierea legilor fizicii şi a neurofiziologiei şi mecanicii musculoarticulare prin cunoaşterea fiziopatologiei bolilor, formulându-şi propriile legi şi devenind astfel o ştiinţă pe care o denumim azi, “kinetologie “ .

1.2. SCOPUL ŞI SARCINILE LUCRĂRII:

1.2.1. Scopul lucrării:

Scopul lucrării se concretizează prin alcătuirea unui program individualizat în funcţie de tipul leziunii, de evoluţia ei prin selectarea unui program kinetoterapeutic bine ales, bine dozat, care ţine de psihicul pacientului şi de pregătirea sa profesională.

În afara acestor criterii de individualizare mai trebuie ţinut seama şi de forma clinică a cazului, momentul aplicării programului de recuperare în tratamentul complex al deficitului, consecinţele biomecanice ale leziunii nervoase, precocitatea instruirii altor tratamente, capacitatea biologică a individului de a compensa spontan deficitele motorii. Această compensare înseamnă un proces neuromuscular complex, câştigat, care se întreţine prin kinetoterapie dirijată, mai uşor decât orice altă “legătură de tip temporar”, cu condiţia repetării continue a tratamentului.

1.2.2. Sarcinile lucrării:

- cunoaşterea cauzelor celor mai frecvente care duc la apariţia leziunilor de menisc cu consecinţe: poziţie deficitară a articulaţiei, impotenţa mobilităţii în sensul îndepărtării reducerii mişcării de extensie, pierderea funcţiei articulare în sens de capacitate motorie generală a genunchiului.

- cunoaşterea efectelor pre- şi postoperatorii : reducerea volumului şi tonusului muscular datorat imobilizării pre- şi postoperatorii.

- importanţa aplicării programelor de kinetoterapie în recuperarea mobilităţii articulare concomitent cu îmbunătăţirea stabilităţii şi mobilităţii articulare.

1.3. IPOTEZA LUCRĂRII:

Genunchiul este un segment interesat de un număr mare de afecţiuni, de aceea lucrarea de faţă urmăreşte să evidenţieze importanţa aplicării unui tratament corespunzător şi specific pentru recuperarea funcţională a genunchiului referindu-ne la leziunile de menisc, care necesită pe de-o parte activitatea recuperatorie prin kinetoterapie şi pe de altă parte ortezarea articulaţiei genunchiului atât prin atela gipsată în perioada de imobilizare, cât şi prin suporturi mobile folosite în paralel cu programul de kinetoterapie, obţinându-se o recuperare şi o revenire rapidă a pacientului în ceea ce priveşte executarea activităţilor zilnice şi specifice profesiei, reprezentând un punct de reper în stabilirea metodelor de tratare urgentă sau tardivă a afecţiunilor genunchiului cauzate de leziunea de menisc.