Litaza biliară

LITIAZA BILIARA" pare bine ales din anumite motive:

1. Un numărul foarte mare de îmbolnăviri, in cadrul populaţiei adulte

10 - 17 % dintre oameni sunt purtători de calculi.

2. Ignorarea măsurilor profilactice de cei sănătoşi sau bolnavi

Aceste măsuri profilactice cuprind:

- profilaxia primară ce vizează combaterea factorilor de risc litogen, în vederea prevenirii calculilor;

- profilaxia secundară, vizează prevenirea recurenţei calculilor după disoluţie;

Litiaza biliară afectează persoanele care duc o viaţă sedentară şi pe cei care consumă alimente peste măsură.

Introducere

Cu privire la patologia biliară sunt cunoscute date din cele mai vechi timpuri. Hipocrat, dintre cele patru umori pe care le descrie, două sunt bila galbenă şi bila neagră.

Bruno, în 1899, descrie papila Vater la nivelul peretelui intestinal.

Meltzer, în 1917, descrie spasmul sfincterului Oddi.

În 1924, Graham şi Cale introduc în studiul cailor biliare metoda radiologică, colecistografia, folosind ca substanţă de contrast tetraiodftaleina.

În 1931, Mirizzi introduce colangiografia în timpul operaţiei. Descrie sfincterul care-i poarta numele.

Kalo utilizează în 1954 loparoscopia, pentru studiul veziculei biliare.

Ulterior, studiile asupra cailor biliare au luat o am ploare deosebită (Caroli, Pavel, Juvara, etc. ), aducând contribuţii de valoare în explorarea, fiziopatologia şi diagnosticul căilor biliare.

PARTEA GENERALA

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI

FIZIOLOGIE ALE CĂILOR BILIARE

Anatomia căilor biliare

Căile biliare reprezintă sistemul de canale prin care bila ajunge în duoden, participând la digestie. Ele se împart în căi biliare intra- şi extrahepatice.

Căile biliare intrahepatice sunt formate din:

- capilarele sau canaliculele biliare ( capilicule );

- canalele Hering;

- canalele perilobulare şi interlobulare;

- canalul biliar segmentar ( intermediar, colector );

- canalul biliar hepatic drept şi stâng.

Căile biliare extrahepatice sunt constituite din:

1. Calea biliară principală care cuprinde: canalul hepatic comun şi coledocul

2. Calea biliară accesorie care este formată din: vezicula biliară şi canalul cistic.

Caile biliare intrahepatice

Canaliculul biliar - sau capilarul biliar (capiliculul) este considerat ca un spaţiu intercelular, tubular, fară perete propriu, membrana hepatocitelor care-l delimitează servindu-i drept perete.

Membrana celulară este prevăzută cu microvili ce conţin unele enzime cum sânt fosfatazele şi posedă activitate secretorie.

Canalul Hering - ( intermediar, duct biliar, septal, joncţional, colangiola ). Peretele său este prevăzut cu microvili şi este alcătuit din membranele celulelor limitante şi din celule epiteliale cuboide şi plate. Canalul Hering colectează bila din canaliculele biliare

Canalele biliare interlobulare - care urmează ramurile terminale ale venei porte, în jurul cărora formează un plex. Canalele interlobulare au un perete propriu cu un epiteliu cuboid înalt.

Canalele biliare perilobulare rezultă din unirea colangiolelor, ele au peretele de asemenea captuşit cu epiteliu cuboid înalt.

Canalul biliar segmentar - colectează bila din canalele interlobulare (sublobulare). Are un epiteliu înalt, cu celule bogate în mictocondrii. Pereţii acestui canal sunt mai groşi şi încojuraţi de ţesut conjuctiv.

Canalul biliar hepatic drept şi stâng

Canalul hepatic drept este format din 2- 3 ramuri :

- o ramură antero-superioară - care culege bila din segmentul antero-superior al ficatului;

- o ramură postero-superioară;

- o ramură colaterală ( inconstantă ).

Canalul hepatic stâng - este mai larg decât cel drept şi are o dispoziţie mai regulata.

Locul de joncţiune între cele două canale hepatice este foarte variabilă, ele se pot uni la nivelul hilului intrahepatic sau extrahepatic.

Structura histologică a canalelor hepatice este asemănătoare cu a celor cu perete propriu. Ţesutul conjunctiv şi elementele vasculare sunt însă mai bogat reprezentate.

Caile biliare extrahepatice

Canalul hepatic comun - rezultă din unirea celor două canale hepatice drept si stâng. El coboară în marginea liberă a micului epiploon şi