Meningită cu haemophilus influenzae

INTRODUCERE

Meningitele bacteriene acute cu Haemophilus influenzae reprezintă o important problemă de patologie infecţioasă. În ciuda progreselor realizate în metodologia diagnosticului şi tratamentului, acest grup de boli continuă să greveze sănătatea populaţiei prin evoluţia cel mai adesea severă, frecvent însoţită de complicaţii cu potenţial letal si sechele.

Existenţa unor particularitaţi clinico-evolutive şi terapeutice ale acestui tip de meningită bacteriana (mai ales la copiii mici),precum şi importanţa diagnosticului şi tratamentului instituit precoce ne-au determinat să alegem această temă. Dupa cum reiese din datele din literatura de specialitate, H.influenzae se situeaza ca frecvenţă pe locul trei după meningococ şi pneumococ în etiologia meningitelor purulente la copii. Incidenta acestui agent etiologic este apreciată a fi între 3 şi 33%, peste 80% din meningitele cu H.influenzae apărand la copiii de 3 luni-2 ani.

Lucrarea cuprinde doua părţi :

1.Partea generală care face o sinteză a datelor din literatura de specialitate în problema meningitei bacteriene cu H.influenzae;

2.Partea personală care prezintă consideraţii privind 5 cazuri de meningită bacteriană la pacienţi spitalizaţi la Clinica de Boli Infecţioase Iasi, în anul 2008.

1. MENINGITELE ACUTE GENERALITĂŢI

Meningitele acute sunt neuroinfecţii cu potenţial evolutiv sever, constituind unele din principalele urgenţe ale bolilor infecţioase, care impun un diagnostic corect precoce şi o terapie etiologică si patogenică promptă.

1.1. Istoric

Aceste afecţiuni sunt cunoscute din antichitate, deşi nu ca entităţi de sine stătătoare. Primele descrieri ale simptomatologiei apar la Hipocrate. Semnele meningiene sunt descrise în mileniile 4-3 i.Hr. pe un papirus descoperit în Mesopotamia. Willis, apoi Sydenham, precizează, în secolul XVII, simptomatologia clinică a meningitelor, Vesalius descriind redoarea de ceafă, în 1806, Vieusseux descrie prima epidemie de meningită, în 1882, Weichselbaum descoperă meningococul, iar Koch agentul cauzal al tuberculozei. Quineke, în 1890, introduce în practică puncţia lombară, procedeu folosit şi astăzi în diagnosticul meningitelor. Dezvoltarea microbiologiei şi ulterior a virusologiei precizează etiologia acestor afecţiuni.

În era preantibiotică, prognosticul meningitelor bacteriene era extrem de rezervat, cu o letalitate de peste 90%. Introducerea antibioticelor în tratament a influenţat semnificativ evoluţia, scăzând letalitatea pentru unele entităţi sub 10%.

1.2. Consideraţii anatomofiziologice

Particularităţile de patogenie şi evo1uţie ale infecţiilor sistemului nervos central (SNC) sunt condiţionate de particularităţile anatomice şi funcţionale ale SNC şi lichidului cefalorahidian (LCR).

Sistemul nervos central, creierul şi măduva spinării, este înconjurat de structuri osoase rigide, cu rol do protecţie: cutia craniana şi canalul vertebral. Structurile nervoase plutesc în mediul lichidian oferit de LCR şi, datorită acestui fapt, sunt protejate de şocurile traumatice sau cele impuse de mişcări, traumatisme, iar greutatea de 1400 grame este diminuată la 50- 100 grame.

SNC este apărat de cele 3 învelişuri meningiene: piamater şi arahnoida (cu cele 2 foiţe: parietală şi viscerală), care constituie leptomeningele, şi duramater sau pahimeningele. Piamater aderă la suprafaţa creierului şi măduvei, prelungindu-se în canalul ependimar, iar prin găurile Luschka şi Magendie ajunge în ventriculul IV. Leptomeningele prezintă formaţiuni vascularizate cu rol în secreţia şi absorbţia LCR. Astfel, la nivelul ventriculilor laterali, sunt plexurile coroide, unde are loc elaborarea şi secreţia LCR, iar la nivelul foiţei parietale, dispersaţi, sunt vilii arahnoidieni, prin care acesta se resoarbe prin sinusurile venoase craniene şi mai ales prin cele paravertebrale.

Între piamater şi arahnoidă, se constituie spaţiul subarahnoidian, ocupat de LCR. Acest spaţiu nu este uniform, formând 2 cisterne sau lacuri:

cisterna mare, la baza craniului, loc de elecţie pentru puncţia suboccipitală, şi lacul medular inferior, nivel la care se practică puncţia lombară. Presiunea pe care o exercită creierul şi LCR asupra arahnoidei o 1ipeşte de duramater, care aderă la periost. Infecţia la acest nivel se propagă pe toată ]ntinderea leptomeningelui şi difuzează prin gaura Luschka, determinând ventriculita. Procesele inflamatorii de la acest nivel antrenează creşterea presiunii endocraniene, care repartizindu-se uniform nu determină angajarea masei cerebrale, consecutiv puncţiei lombare, aşa cum se întâmplă în tumori, abcese, empieme.

La nivel cranian, infecţiile subdurale se pot propaga cu uşurinţă de-a lungul spaţiu1ui subdural, determinând empiem, în timp ce procesele inflamatorii epidurale sunt localizate datorită aderenţei durei la os. La nivelul măduvei spinarii, orice proces supurativ (subarahnoidian, subdural sau epidural) poate difuza longitudinal.

Din cauza strictei vecinatăţi, orice proces inflamator al sinusurilor feţei (frontal, etmoidial, rar maxilar), al urechii medii şi mastoidei, se poate propaga, determinând abcese epidurale, empieme subdurale, abcese cerebrale sau meningite de vecinătate.

Vascularizaţia SNC joacă un rol important în patogenia neuroinfecţiior. Deoarece întregul sistem venos intracranian este lipsit de valve, circulaţia se face în funcţie de schimbările hemodinamicii, iar simptomatologia clinică se instalează tardiv, consecutiv trombozelor. Sinusul venos sagital, prin vilozitaţile arahnoidiene, drenează LCR. Din această cauză, tromboza acestui sinus sau a sinusurilor laterale va determina hidrocefalie, cu evoluţie asimptomatică o lungă perioadă de timp. Tromboza venoasă periinflamatorie poate fi sursă de embolusuri (sterili sau septici) în alte zone ale SNC sau alte organe.