Pneumonia Pneumococică

CAP. I

INTRODUCERE

In patologia pulmonară, stările morbide caracterizate prin alveolită si/sau infiltrat inflamator interstitial, sunt cunocute sub denumirea de boli pulmonare inflamatorii acute sai pneumonii. Etiologia a cestor pneumonii este foarte diversă, infectioasă sau neinfectioasă.

Suprafata extrem de marea aparatului respirator prin care aceasta intră în contact cu aerul inspirat cu componentele infectioase si neinfectioase din atmosferă explică incidenta mare a pneumoniilor. Pătrunderea agentilor infectiosi la nivelul plămânului se face frecvent pe cale aerogenă sub forma moicroorganismelor localizate initial în nazofaringe si în gură de unde sunt aspirate în plămâni. Afectarea infectioasă se mai poate realiza mai rar pe cale limfatică sau hematogenă.

Pneumonia pneumococică este prototipul si principala cauză de pneumonie bacteriană din tara noastră. Agentul etiologic este un germen gram pozitiv – Streptococus pneumoniae (pneumococul).

Prin teste serologice au fost identificate peste 80 de tipuri de pneumococ, dintre acestea serotipul 3 de pneumococ este cel mai virulent producând pneumonii severe înspecial la persoane cu tare organice (boli pulmonare cronice, diabet).

Desi individul sănătos are o capacitate eficientă de apărare fată de invazia pneumococică, o serie de factori care actionează temporar sau de lungă durată pot interfera cu mecanismele de apărare respiratorii crescând succebilitatea la infectii. Printre acestea mai importante sunt: expunerile la frig si/sau umezeală, infectii virale respiratorii, insuficientă cardiacă, boli pulmonare cronice.

Incidenta anuală a pneumoniei pneumococice este numai partial cunoscută din cauza dificultătilor practice al diagnosticului bacteriologic si prin neobligativitatea declarării bolii. Pneumonia apare sporadic la persoane anterior sănătoase dar, posibil si în mici epidemii în colectivităti si familie. Este mai frecventă la bărbati decât la femei precum si în anotimpirile reci si umede, iarnă-primăvară atunci când numărul purtătorilor de pneumococ este maxim.

In era preantibiotică pneumonia pneumococică a fost o boală gravă cu mortalitate medie de aproximativ 30%, de la introducerea penicilinei, mortalitatea a scăzut semnificativ, fiind de aproximativ 1%. Prevenirea pneumoniei pneumococice este necesară la persoanele cu risc înalt de a face o boală severă cu prognostic grav.

Alegerea acestei teme este justificată de faptul că pneumonia pneumocicică este o afectiune pulmonară ce poate fi complet tratată si vindecată printr-o terapie antimicrobiană si măsuri de îngrijiri generale.

Un rol deosebit revine si cadrului medical care are obligatia să supravegheze pacientul si să urmărească complicatiile si accidentele afectiunilor si tratamentului aplicat în perioada spitalizării pacientului diagnosticat în perioada spitalizării.

De asemenea trebiue să contribuie la actiunea de depistare a purtătorilor de pneumococ mai ales în anotimpurile reci si să instituie actiuni de educatie sanitară în colectivităti, participând astfel la îmbunătătirea stării de sănătate a populatiei.

CAP. II

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA

APARATULUI RESPIRATOR

1.ANATOMIA APARATULUI RESPIRATOR

Aparatul respirator cuprinde organele prin care se realizează respiratia pulmonară.

O parte din organele aparatului îndeplinesc si altă functie decât respiratia:

-fosele nazale servesc la respiratie, dar si pentru miros;

-nazofaringele sai rinofaringele lasă să treacă aerul spre plămâni, dar ventilează si urechea medie din trompa lui Eustachio;

-orofaringele sau bucofaringele: la nivelul lui se încrucisează calea respiratorie cu cea digestivă;

-laringele este un organ respirator, dar si un organ al fonantei.

Incepând cu traheea, organele aparatului respirator au functii pur respiratorii.

Componentele aparatului respirator:

-căile respiratorii superioare: nas, cavităti nazale, faringe, trahee;

-organul de schimb respirator, plămânul, cu arborele bronsic.

1.NASUL o proieminentă mediană , deforma unei piramide, situat în mijlocul fetei.

Aspect exterior: nasul prezintă următoarele segmente:

-rădăcina nasului, care îl separă de frunte;

-baza nasului, care priveste inferior si prezintă două orificii – narine, separate prin portiunea membranoasă a septului nazal;

-două fete laterale formate din oasele nazale, superior si cartilajele nazale inferior;

-trei margini, două laterale care corespund santurilor nazo-palpebral si nazo-genian si una anterioară care formează dosul nasului.

Constitutia anatomică.

Elementele anatomice ale nasului se dispun în două planuri:

-superficial sau moale, reprezentat de tegument, tesut celular subcutanat, muschii pielosi ai nasului si membrana fibroasă care uneste elementele cartilaginoase;

-profund sau de sustinere care formează scheletul nasului: osos si cartilaginos.

Cavitătile nazale sunt două canale orientate anterior, delimitate de oasele fetei si ale bazei craniului si asezate de o parte si de alta a liniei mediene. Ele comunică, anterior cu exteriorul prin narine si posterior cu rinofaringele prin coane sau orificii nazale posterioare.

Fiecare cavitate nazală prezintă un vestibul nazal si cavitatea nazală proprizisă.

Vestibulul nazal este regiunea anterioară a cavitătii nazale si se întinde până la o proieminentă a peretelui nazal lateral. Cavitătie nazale propriu-zise se întind până la coane si au directie orizontală.

Mucoasa nazală sau pituitară înveleste peretii cavitătii nazale, pătrunde în sinusurile paranazale, iar la nivelul coanelor se contiunuă cu mucoasa nazofaringelui. La nivelul vestibului nazal, epiteliul este prevăzut cu peri si glande sebacee. Perii au rol de a opri impuritătile din aerul inspirat. Mucoasa nazală este bogat vascularizată ceea ce permite ca aerul înspirat să fie încălzit si umezit.

2.LARINGELE. Este un alt segment al aparatului respirator, care are rol de conduce aerul spre plămâni si în fonatie. Laringele este asezat sub osul hioid, deasupra traheei si anterior de laringo-faringe.

Laringele este format din următoarele elemente:

a)Schelet cartilaginos care cuprinde:

-cartilajul tiroid este cel mai mare este vizibil si palpabil. Este situat în regiunea anterioară si mediană a gâtului - ,,mărul lui Adam”.

-epiglota este un cartilaj elastic, mobil, care intervine în timpul deglutiei. Are forma unei frunze.

b) Articulatii si ligamente care unesc cartilajele între ele.

c)Musculatura larigelui care intervine în respiratie si fonatie.

Acesti muschi pot micsora sau mări partial sau în totalitate glota, contractă sau relaxează corzile vocale, realizând o gamă întreagă de modulatii proprii fiecărui individ.

d)Mucoasa laringelui. Laringele este învelit pe toată suprafata sa internă de o mucoasă care se continuă superior cu mucoasa faringiană, iar inferior cu cea traheală.

La interior, laringele se poate împărti în trei etaje: etajul vestibular cuprins între orificiul laringian superior, plicile ventriculare si plicile vocale si etajul infraglotic cuprins între plicile vocale si marginea inferioară cartilajului cricoid.

3.TRAHEEA. Este segmentul aparatului respirator care continuă laringele, fiind asezată înaintea esofagului. Datorită structurii fibro-cartilaginoase si musculaturii traheea are o mare elasticitate, putându-se lungi sau scurta ca un resort.

La nivelul limitei inferioare (nivelul vertebrelor T4-T5), traheea se bifurcă în bronhiile principale dreaptă si stângă.

Structura traheei. Este formată dintr-o membrană fibro-musculo-elastic, ce contine 15-20 inele cartilaginoase incomplete. Această membrană se prezintă ca un tub.

In partea posterioară, arcurile cartilaginoase lipsesc, iar membrana devine plată. Musculatuta traheei uneste cele două capete ale arcurilor cartilaginoase, fiind cuprinsă în grosimea membranei fibro-elastice. Contractia musculaturii micsorează diametrul traheei, apropiind extremitătile arcurilor cartilaginoase. Mucoasa traheei este formată din corion, glande mixte si epiteliu pluristratificat, cilindric.

4.BRONHIILE PRINCIPALE. Bifurcarea traheei dă nastere celor două bronhii principale: dreaptă si stângă. Fiecare bronhie principală pătrunde în plămânul respectiv prin hilul pulmonar. Limita inferioară a bronhiei principale o constituie originea bronhiilor lobare.