Rolul și importanța kinetoterapiei în recuperarea redorilor de gleznă posttraumatice

Introducere

Din multitudinea entităţilor nosologice ale afecţiunilor localizate la nivelul piciorului, au fost luaţi în studiu pacienţi ce au urmat un tratament complex de recuperare funcţională în ultimii 4 ani (2005 – 2008).

Aceste afecţiuni apar frecvent la cei ce practică o activitate fizică ce solicit mult încărcarea sau tensionarea acestei structure anatomice.

Tratamentul acestei afecţiuni a înregistrat succese notabile, prin colaborarea strânsă între specialişti, aceasta ducând la recuperarea piciorului şi reintegrarea pacienţilor în societăţile socioprofesionale.

Piciorul reprezintă un segment al aparatului locomotor, cu rol important în static şi dinamică. Viaţa cotidiană, activităţile profesionale, sportive sunt condiţionate de existenţa unui picior sănătos, capabil să se adapteze la toate solicitările la care este supus.

Această lucrare se vrea a adduce o modestă contribuţie întrucât aceste afecţiuni aduc mari perturbări funcţiei piciorului.

Glezna şi Piciorul

Piciorul reprezintă – după coapsă şi gambă – a treia pârghie principal a membrului inferior, structurată şi adaptată funcţiilor complexe care-i revin. Fiind o pârghie terminal, reprezintă punctual de legătură dintre corpul omenesc şi sol, în timpul acţiunilor biomecanice curente (static, mers, alergare, etc.).

Funcţional piciorul trebuie înţeles ca fiind o structură complex, alcătuită din diferite formaţiuni anatomice independete. Scheletul este format din 26 oase scurte (în afară de oasele sesamoide şi eventualele oase suplimentare), care se îmbină într-un minunat sistem architectonic. Ele sunt legate între ele sau menţinute prin ligamente sau formaţiuni fibroase relativ scurte, dar foarte puternice, care realizează 32 de articulaţii. Diversele segmente osoase primesc inserţiile celor 11 muşchi ai gambei (din cei 12 care îi are gamba) şi încă 20 de muşchi proprii piciorului.

Dată fiind complexitatea arhitecturală şi funcţională a piciorului, G. Hoffman afirma, pe bună dreptate, că: “piciorul este una din operele de artă a naturii”.

Vom îngloba într-un capitol comun glezna şi piciorul, deoarece alcătuiesc un tot funcţional. Situaţia este identică cu aceea pe care o vom întâlni la gâtul mâinii şi mână.

Capitolul I

1.1 Actualitatea Temei

În contextul dezvoltării psihosomatice a organismului, apariţia redorilor de gleznă după diverse traumatisme ale piciorului, apar sechele ce pot fi greu recuperate.

Unele forme au o perioadă mai lungă de recuperare, altele recuperându-se într-o perioadă mai scurtă. Modificările apărute în cazul redorilor de gleznă se desfăşoară în contextul legilor biomecanice ale articulaţiei piciorului (gleznei) şi în ansamblul mişcărilor ce asigură echilibrul, coordonarea, dinamica, stabilitatea.

Redorile de gleznă prezintă particularităţi ce depind de severitatea, tipul şi cel al integrării sociale.

Actualitatea temei îşi are motivaţia sub aspect socio – economic, deoarece pacienţii cu aceste afecţiuni rămân cu un oarecare deficit funcţional. Costurile materiale, cât şi cheltuielile pentru medicaţie, pentru terapiea recuperării grevează substratul din punct de vedere economic, atât persoanelor cu afecţiuni la nivelul gleznei, cât şi asupra familiei şi societăţii în ansamblu.

1.2 Motivarea Alegerii Temei

Incidenţa crescută a redorilor de gleznă cât şi particularităţile actului de recuperare motivează lucrarea de faţa. Aceste redori ridică probleme mari, atât medicilor, fiziokinetoterapeuţilor, cât şi pacienţilor şi anturajului acestora, probleme legate de vârstă şi psihicul pacientului, posibilităţile de reintegrare în societate şi metodele folosite în actul medical recuperator.

Am ales această temă în ideea şi scopul următoarelor declaraţii:

a). Aducerea în actualitate a literaturii de specialitate care tratează acest subiect;

b). A da un concept nou noţiunii de redoare, privind etiologia, patologia, diagnosticul;

c). Creionarea unui program complex de recuperare;

e). Alegerea metodelor de kinetoterapie specifice vârstei, stadiului evolutiv al bolii.

Singura soluţie a fost să iau contact direct cu cazuistica şi realitatea aflată, să le urmăresc şi să le apreciez aşa cum se prezintă în evoluţia bolii, la pacienţii care urmează un tratament fiziokinetoterapic, cât şi la cei care nu urmează un tratament corespunzător.