Vaccinarea anti-tuberculoza (BCG)

Istoria vaccinului

Robert Koch (1843-1910)

În 1882 Robert Koch, bacteriolog german ilustru descoperea bacilul tuberculozei, pentru care în 1905 va primi Premiul Nobel. Toată suflarea medicală europeană era entuziasmată, la cea dată, sfârşit de secol XIX, tuberculoza fiind una din problemele de sănătate publica ale continentului; (1 german din 7 murea de tuberculoză). După 8 ani Koch descoperea tuberculina, considerată iniţial ca fiind o cale de a trata infecţia tuberculoasă, pâna ce Robert Virchow a dovedit că utilizarea ei in terapie agravează boala şi redeşteaptă focarele vechi de tuberculoză, declanşând ceea ce presa vremii a numit scandalul tuberculinei.

Deşi iniţial s-a crezut că tuberculoza este determinată de o singura bacterie Mycobacterium tuberculosis, cercetarile mai aprofundate au dovedit ca boala la om poate fi declanşata şi de M. Bovis şi M. Africanus.

Utilizarea mycobacteriilor în scopul obţinerii unui vaccin a fost iniţiată de Vittorio Cavagnis (1846-1906) în 1886 la Veneţia. Renumitul medic german Emil Adolf von Behring şi el laureat al Premiului Nobel, anunţa la Congresul Internaţional de Tuberculoză din 1905 descoperirea unui vaccin obţinut dintr-o tulpină de micobacterie umană, numită substanţa T.C., care conferea protecţie pentru tuberculoza bovină. Acest bovivaccin nu s-a dovedit a fi protectiv pentru tuberculoza generată de M. Tuberculosis. Cam in aceeaşi perioadă Edmond Nocard (1850-1903), bacteriolog format la şcoala lui Pasteur şi medic veterinar izola în 1902 de la vite, o tulpină de M. Bovis, pe care o va cultiva pe medii noi de cultură inventate de el.

Camille Guerin Albert Calmette

Încercând să dezvolte lucrările lui Nocard despre tuberculoza bovina şi relaţiile ei cu tuberculoza umană, doi bacteriologi francezi din Institutul Pasteur din Lille, Albert Calmette şi Camille Guèrin au continuat să cultive tulpina lui Nocard, trecând-o pe medii de cultură, pâna ce aceasta şi-a pierdut virulenţa, dar şi-a menţinut antigenitatea, putând fi folosită la vaccinare.

Leon Charles Albert Calmette (1863-1933) a fost elev al marelui bacteriolog Émile Roux, care l-a propulsat în funcţia de director al Institutului Pasteur din Lille. Aici a experimentat cultivarea micobacteriilor pe mediul inventat de medicul epidemiolog norvegian Kristian Feyer Andvord, mediu care conţinea bila de bou şi cartofi. Efectuând treceri repetate pe acest mediu Calmette şi Guèrin aveau să obţină primul vaccin eficace contra tuberculozei. Cei care cunosc biologia acestei bacterii ştiu că bacilul Koch creşte foarte greu pe mediile de cultură, în câteva luni şi este foarte pretenţios.

După 11 ani de cultivare cei doi veterinari francezi au trecut la verificarea eficacităţii vaccinului pe cobai, apoi pe iepuri, cai şi vite. L-au numit vaccin (din) Bacil- Billie-Calmette-Guèrin, pe scurt BBCG, ulterior devenit doar BCG.

În 1921 s-a trecut la admnistrarea vaccinului la copii primul fiind un băiat a cărui mamă murise la naştere de ftizie. Vaccinul s-a admnistrat pe cale orală de către Benjamin Weill- Halle (1875-1958) şi Raymond Turpin (1895-1988), medici la Spitalul Charité din Paris în 18 iulie 1921. Datorita rezultatelor celor doi medici, care au continuat să vaccineze copii între 1921 şi 1924, din acest ultim an, autorităţile medicale franceze au introdus vaccinarea obligatorie a nou-născuţilor.

Pornind de la ideea că vaccinarea cuMycobacterium bovis trebuie să urmeze calea infecţiei naturale, tuberculoza de la bovine transmiţându-se prin laptele de vacă contaminat bacterian cu bacili tuberculoşi, autorii vaccinului BCG l-au administrat la început per os. Medicul Benjamin Weill-Halle a fost cel care a încercat şi alte căi de administrare concomotent cu administrarea orală.

Totusi numarul mare de efecte adverse şi efecte secundare la locul de inoculare nu a impus calea parenterală. Abia după descoperirea metodei de purificare prin emulsionare de către Leopold Negre (1879-1961) şi Alfred Boquet (1879-1947) s-au obţinut vaccinuri BCG fără reactivitate mare la locul de inoculare.

Vaccinurile folosite actualmente în lume sunt indicate în special pentru vaccinarea, cât mai curând după naştere, a copiilor din ţările cu prevalenţă ridicată. Vaccinarea la nou-născuţi este apreciată ca având eficacitatea cea mai mare. Revaccinările sunt evaluate ca fiind nejustificate, întrucât nu aduc un aport suplimentar în ceea ce priveşte protecţia.