Caracteristicile calitative ale produselor din sticlă

Introducere

ISTORIA OBIECTELOR DIN STICLĂ

Sticlă naturală şi sticlă produsă în mod controlat

Sticla este o substanţă amorfă (cu toate că în realitate ea nu este complet lipsită de structură, o anumită compoziţie chimică a sticlei determinând o anumită structură şi anumite proprietăţi), obţinută prin subrăcirea unor topituri pe bază de silice (nisip) cu sodiu sau potasiu, ca fondanţi şi cu alte materii prime.

Ca atare, sticla se găseşte şi în natură sub forma obsidianului (material vulcanic), precum şi sub forma unor obiecte enigmatice, cunoscute sub numele de tektite.

Obsidianul, folosit ca piatră fină şi ornamentală, este rezultatul lavei vulcanice la contactul cu apa. De multe ori, lava vulcanică s-a vărsat în apa lacurilor sau oceanelor, iar în urma acestui contact a suferit un proces rapid de răcire, care a condus la apariţia în rocile rezultate a unei texturi sticloase. Obsidianul este amorf şi translucid. Prezenţa fierului şi a magneziului a conferit obsidianului o culoare de la verde închis la negru.

Tektitele au o compoziţie chimică variabilă, dar baza o reprezintă sticla pe bază de silice, cu impurităţi de magneziu, fier şi alte elemente. Sunt folosite tot ca pietre fine şi sunt întâlnite în colecţiile celor pasionaţi de pietrele preţioase. Forma tektitelor este specială, ea fiind neregulată, prezentând diverşi noduli şi bulbi de substanţă sticloasă. Aceste pietre preţioase nu sunt de natură vulcanică. Compoziţia lor chimică încă nu a fost explicată. Există teorii conform cărora tektitele ar fi apărut în urma impactului meteoric când a avut loc formarea unor temperaturi şi presiuni deosebit de ridicate; tektitele pot fi în realitate corpuri de sticlă topită formate în urma contactului dintre un meteor şi straturile de stânci de pe suprafaţa Terrei. Moldavitele sunt tektite care se remarcă prin claritate şi culoarea verde unică. Moldavitele sunt tăiate ca pietre preţioase sau sunt incluse în bijuterii în forma lor naturală.

Sticla nu poate fi considerată nici corp solid, dar nici lichid (trecerea dintr-o stare solidă , rigidă, în starea fluidă fiind reversibilă) şi se caracterizează printr-o stare vitroasă în care unităţile moleculare se individualizează prin aranjamente dezorganizate, dar cu o coeziune suficientă pentru a produce rigiditate mecanică.

Istoria şi evoluţia obiectelor din sticlă

Descoperirile arheologice datează primele obiecte din sticlă în mileniul 3 î. Ch., în Orientul Mijlociu, inscripţiile cuneiforme oferind primele reţete ale sticlei

Epoca antică – cele mai vechi obiecte din sticlă cunoscute sunt sub formă de mărgele, vase şi sticle mici datând din jurul anilor 1504-1450 î. Ch., în Egipt. Obţinerea sticlei se realiza în mod rudimentar, iar unele obiecte erau cioplite din blocuri solide de sticlă, altele se obţineau prin turnarea sticlei topite în diferite forme, matriţe. Tot în această perioadă se mai folosea şi tehnica mozaicului, bucăţi mici de sticlă erau aşezate unele lângă altele iar apoi erau încălzite pentru a se realiza coeziunea dintre ele.

După cucerirea Egiptului de către romani aceştia au preluat metodele egiptene de fabricare a sticlei pe care le-au perfecţionat, au introdus metoda de suflare a sticlei, aceasta se păstrează şi în zilele noastre. Sticla fabricată de egipteni şi de romani era numită „sticlă de sodiu!, datorită conţinutului de carbonat de sodiu provenit din cenuşa algelor marine arse. Se caracteriza prin maleabilitate, fiind totodată o sticlă uşoară.

Până în secolul al IX-lea î. Ch., Orientul Mijlociu a fost cel mai important punct de referinţă în producţia de sticlă. Extinderea Imperiului Roman în nordul Europei a condus şi la extinderea meşteşugului sticlarilor, care treptat s-a îmbunătăţit. Către sfârşitul secolului I d. Ch., sticla colorată a fost înlocuită cu cea incoloră, care a devenit foarte modernă. Fabricarea sticlei prin suflare a transformat sticla într-un obiect de uz curent folosit la fabricarea geamurilor, a paharelor, etc. în această perioadă au fost inventate de către artizanii romani metodele de decorare a sticlei: pictarea, introducerea de frunze sau alte obiecte între două straturi de sticlă incoloră, gravarea, etc., multe dintre aceste obiecte pot fi admirate în marile muzee ale lumii.

Declinul Imperiului Roman a condus şi la declinul meşteşugului fabricării sticlei.

În perioada Evului Mediu centrele importante de fabricare a sticlei erau în mănăstiri, aici s-a dezvoltat tehnica mozaicului şi a vitraliilor. În lumea islamică se producea sticlă tăiată, cu forme în relief foarte pronunţate şi cu desene din lumea animalelor, se decora prin aurire, aplicarea unui email colorat. Meşterii italieni şi spanioli au fost influenţaţi de formele şi decoraţiile obiectelor din sticlă produse în lumea islamică.

În perioada Renaşterii şi a secolului al XVIII-lea, în Veneţia sticlarii care s-au refugiat în secolul XV, când a fost asediat Damascul, erau ţinuţi prizonieri pe insula Murano pentru a nu divulga secretele meşteşugului lor. Aceşti meşteşugari veneţieni au inventat sticla filigran. În cele din urmă unii dintre ei au reuşit să evadeze iar divulgarea secretului producerii sticlei a dus extinderea producerii sticlei în întreaga lume. Centre importante de fabricare a sticlei s-au dezvoltat în Anglia, Germania, Danemarca. Sticla pe bază de oxid de plumb a fost patentată de un negustor londonez, era mai clară decât cea produsă anterior. În România prima fabrică de sticlă a fost înfiinţată la Beliu, în secolul al XVII-lea.

Secolele XIX şi XX au dus la o îmbunătăţire a vechilor metode de fabricare a sticlei şi la dezvoltare tehnologică. S-a dezvoltat atât pe plan internaţional cât şi naţional producţia de sticlă comercială, dar şi de artă, artiştii plastici folosind sticla la crearea diferitelor obiecte, statuete, etc. folosind tehnici de decorare noi.

Material nobil prin excelenţă sticla are o bogată istorie, care debutează cu peste 4.000 de ani î. Ch. Impune atât prin funcţiile naturale pe care le îndeplineşte, cât şi prin frumuseţea sa, fiind prezentă în lumea arhitecturii precum şi în lumea artei. În construcţiile din toate timpurile, sticla a fost utilizată pentru transparenţa sa, care permite trecerea luminii şi comunicarea cu mediul exterior, atât de necesare locuinţelor.

Începând cu sec. al XIX-lea, sticla a devenit un semn al modernităţii arhitecturale, fiind un material de înalta tehnologie, funcţional şi rafinat, beneficiind de calităţile sale de transparenta.

Datorita eforturilor de cercetare din ultimele decenii, sticla a contribuit foarte mult la ameliorarea confortului încăperilor. Diversitatea tipurilor de sticlă şi a funcţiilor lor, oferă astăzi proiectantului o mare libertate de a construi o veritabilă arhitectură de lumina, care satisface din plin exigenţele confortului modern.

România şi producţia de sticlă

Mărfurile din sticlă ocupă un loc important în cadrul bunurilor de consum, sticla fiind un material de neînlocuit în anume domenii, datorită însuşirilor sale specifice.

Datorită proprietăţilor sale – impermeabilitatea la lichide şi gaze, rezistenţa deosebită la agenţii chimici şi atmosferici, calităţile igienico-sanitare şi estetice – sticla are largi utilizări în tehnică, precum şi în domeniul casnic.

Producţia de sticlă s-a dezvoltat continuu, într-o gamă sortimentală diversificată, obţinându-se produse de calitate superioară din sticlă cristal, sticlă optică, precum şi din alte tipuri de sticlă cu utilizări superioare.

În domeniul sticlăriei fine pentru menaj, România se află printre primii 10 producători mondiali, iar în domeniul producţiei de geamuri float ( cristal) pe locul 9 european.

Competitivitatea produselor româneşti este asigurată în principal de calitatea superioară, originalitatea creaţiei, operativitate în asimilarea produselor noi.

Sortimentul variat al produselor din această grupă – anual se produc mai mult de 35.000 de sortimente – acoperă cea mai mare parte a cererii de pe piaţa internă şi satisface cerinţa manifestată de piaţa externă, 85% din produsele din sticlă executate manual sunt destinate exportului. Partenerii externi sunt firme din ţările Uniunii Europene, din Orientul Apropiat şi Mijlociu, din Africa şi chiar din SUA şi Japonia

CAP. I STRUCTURA ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A STICLEI

1.1. Compoziţia sticlei

Sticla este un corp solid, amorf, obţinut prin subrăcirea unor topituri cu compoziţii chimice variabile ce devin rigide la intervale diferite de temperatură, datorită creşterii treptate a vâscozităţii. Trecerea din stare fluidă în stare rigidă este reversibilă.

Procesul de structurare a sticlei începe din topitură, unde se găsesc agregate de particule a căror stabilitate variază odată cu temperatura. La răcire se produc modificări ale structurii, formei şi dimensiunilor acestor agregate; aceste modificări nu ajung întotdeauna la echilibru din cauza vâscozităţii ridicate şi a vitezei cu care variază temperatura. De aceea în topitură se întâlnesc diferite agregate de particule corespunzătoare diferitelor temperaturi, aşa se explică posibilitatea de a subrăci topitura de sticlă fără a cristaliza.