Culoarea - atribut definitoriu în designul ambalării mărfurilor

Realizarea pe piata interna si externa a produselor fabricate în serii mari, care sa corespunda pe deplin cerintelor materiale si spirituale ale unor grupuri sociale, ba chiar sa constituie si sa propuna un standard ridicat de viata, depinde în mare masura de caracteristicile lor estetice, rezultat al aplicarii si valorificarii creatiei artistice în industrie.

Pentru satisfacerea necesitatilor consumatorilor, corespunzator gusturilor lor si, în acelasi timp, pentru a oferi produse care sa contribuie la educarea gustului, se impune o strânsa colaborare între stiinta economica si arta, între economisti si artisti, mai ales designeri. Si aceasta fiindca practica a dovedit-o: un volum apreciabil din activitatile economice moderne depinde nu de eficacitatea tehnica a produsului sau de eficienta cu care este produs, ci de calitatea artistica a designului (fig.1).

Extinderea colaborarii este sustinuta si de ideea « ca posibilitatile de satisfactie procurate de dezvoltarea artistica sunt nelimitate; sunt cu siguranta mai numeroase decât cele oferite de dezvoltarea tehnica ». *

Fig. 1 Relatia design-economie în satisfacerea necesitatilor de consum

Astazi, din ce în ce mai multi manageri realizeaza ca-si pot îmbunatati substantial puterea competitiva daca adopta designul în aria de conceptie a întreprinderii. Politicieni si economisti subliniaza apartenenta designului la instrumentarul actual al politicii economice moderne.

Designul face parte integranta din industria si economia contemporana. Ca parte fundamentala a procesului care ne asigura bunuri si servicii, designul este o componenta esentiala a culturii materiale, a esteticii si mediului înconjurator. Designul si estetica marfurilor devin, în acest context, atuuri în lupta concurentiala, elemente de

reala diferentiere a produselor, indiferent de natura lor. Productia industriala îsi revendica masiv drepturi de

ordin estetic.

Estetica marfurilor, dependenta de estetica industriala, este o disciplina de sinteza, al carei domeniu impune cunostinte economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie si practica artistica etc. Obiectul acestei discipline îl constituie studiul proprietatilor estetice dobândite de marfuri în procesul fabricarii lor, indicatorii estetici contribuind, alaturi de indicatorii generali ai calitatii, la procesul complex de apreciere a calitatii marfurilor. Indicatorii estetici cuprind criterii de apreciere care privesc forma produsului, raportul formastructura-functionalitate, forma-material, forma-culoare-ornament, forma-culoare-moda-detalii, forma-mediu ambiant, aspectul si finisarea, ambalajul si prezentarea marfurilor, expresivitatea marcii de fabrica etc. Deci, calitatea estetica a unei marfi include mai multi indicatori între care exista o strânsa interdependenta.

În literatura de specialitate pot fi întâlnite numeroase definitii date esteticii, ca stiinta, ca parte a filosofiei sau ca disciplina de studiu. Astfel, estetica reprezinta:

Stiinta care studiaza legile si categoriile artei, considerata ca forma cea mai înalta de creare si de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esenta artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creatiei artistice, la criteriile si genurile artei.*

sau

a) Teoria frumosului, a frumusetii în general si a sentimentului pe care ea îl face sa se nasca în noi;

b) Ansamblul de principii ce sta la baza unei expresii artistice urmarind s-o redea în conformitate (raportat) cu un ideal de frumusete.**

Cele mai detaliate explicatii asupra notiunii de estetica sunt, însa, cuprinse în urmatoarea definitie:

,,Estetica reprezinta o disciplina filosofica care studiaza esenta, legitatile, categoriile si structura acelei atitudini umane fata de realitate, caracterizata prin reflectarea, contemplarea, valorizarea si faurirea unor trasaturi specifice ale obiectelor si proceselor din natura, societate si constiinta sau ale creatiilor omenesti.***

Ambalarea produselor :

Daca la inceput ambalajul a fost considerat doar un simplu pachet care contine un produs, in prezent acesta reprezinta o componenta corporala a produsului, iar in cadrul politicii de marketing tinde sa devina un principal purtator de mesaje adresate consumatorului. Astfel, produsul se prezinta ca un sistem bicomponent, existand o relatie de interconditionare intre produsul propriu-zis, materialul de ambalare folosit, metoda de ambalare utilizata, eticheta si mesajul informational adresat consumatorului potential.

Definitiile date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori existând chiar deosebiri de nuanta în ceea ce priveste sensul dat în diferite limbi (de exemplu, englezescul "packaging" acopera si unele aspecte ce tin de comunicare a informatiei prin eticheta, marca, dar si la facilitarea vânzarii). Institutul de Ambalare din Marea Britanie considera ca ambalarea se refera la:

. un sistem coordonat ce faciliteaza transportul, distributia, depozitarea, vânzarea si consumul bunurilor;

. o cale optima de distributie a bunurilor catre consumatorul final;

. o functie tehnico-economica ce urmareste minimizarea costurilor de livrare.

În România, conceptul de ambalare este definit în standardul STAS 5845/1-86, precum si în Ordonanta Guvernului 39/1995 (ambalaj pentru produse alimentare). În spiritul acestor acte normative formulam urmatoarea definitie: Ambalajul este un sistem fizico-chimic cu functii complexe, destinat sa asigure protectia temporara a produselor din punct de vedere fizic, chimic si biologic în scopul mentinerii calitatii si integritatii acestuia în decursul manipularii, transportului, depozitarii si desfacerii - pâna la consumator sau pâna la expirarea termenului de garantie.

Fig.2 Fazele ambalarii si terminologia folosita

Criterii de clasificare a ambalajelor

Literatura de specialitate mentioneaza mai multe criterii de clasificare a ambalajelor, din care retinem:

. Dupa materialul constituent: ambalaje din hârtie si carton; ambalaje din sticla; ambalaje din metal; ambalaje din materiale plastice; ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn si împletituri; ambalaje din materiale textile; ambalaje din materiale complexe; în componente ale produsului (membrane naturale, vafe, amidon gelatinizat etc).

. Dupa sistemul de confectionare: ambalaje fixe; ambalaje demontabile;ambalaje pliabile.

. Dupa tip: plicuri, pungi, sacose, plase, cosuri; tavi, lazi, cutii, stelaje; alveole, flacoane, borcane, butelii, bidoane, damigene, butoaie, canistre, tuburi etc.

. Dupa destinatie: ambalaje de transport si depozitare; ambalaje de desfacere si prezentare.

. Dupa specificul produsului ambalat: ambalaje pentru produse alimentare; ambalaje pentru produse nealimentare; ambalaje pentru produse periculoase; ambalaje individuale; ambalaje colective.

. Dupa gradul de rigiditate: ambalaje rigide; ambalaje semirigide; ambalaje suple.

. Dupa durata de utilizare si tipul circulatiei: ambalaje recuperabile (ambalaje reciclabile, ambalaje refolosibile); ambalaje nerecuperabile.