Merceologia și Expertiza Ceaiului

CAPITOLUL I

DESCRIEREA PRODUSULUI AGROALIMENTAR,CEAIUL

Capitolul I. 1. Istoria ceaiului

„Ceaiul” şi toate variaţiile de ortografie şi pronunţie din lume provin dintr- o singură sursă: „Te” înseamnă „Ceai” în dialectul chinezesc Amoy. Cuvântul mandarin pentru ceai, „cha”, a creat de asemenea, câteva derivaţii. Ceaiul a ajuns în Europa în prima parte a secolului al şaptesprezecelea. În ciuda recunoaşterii exagerate pentru proprietăţile medicinale curative, europenii preferau cafeaua măcinată. Ceaiul a devenit popular numai în rândul câtorva tagme aristocrate. Ceaiul face parte din grupa produselor alimentare numită stimulente. În această grupă sunt curinse produsele alimentare neurotonice și cardiotonice, deoarece conțin substanțe farmacologice active, ce acționează asupra sistemului nervos central, asupra sistemului circulator și dezvoltă o acțiune diuretică. Din grupa stimulentelor mai fac parte cafeaua, cacao, vinul, berea etc.

Chinezii beau ceai încă de acum 5000 de ani. Începutul este învăluit în legende; cea mai faimosă dintre acestea este cea despre împăratul Shen Nung (pronunţat „Shay-Nung“). Şansa lui de a descoperi ceaiul este plasată mai exact în anul 2737 î. H., nefondat istoric însă. De mii de ani chinezii consumă ceai atât pentru sănătate, cât şi de plăcere. Nimeni nu ştie ce i- a atras la frunzele verzi, lucioase de „Camellia sinensis“, dar o legendă populară umple acest gol. Într-o zi, împăratul Shen Nung se pregătea să bea nişte apă fiartă, când, câteva frunze dintr- un copac, ce era deasupra, au căzut în tigaie. Împăratul, curios, a decis să guste acest amestec, neplăcut privirii. A descoperit că acest amestec era atât delicios, cât şi înviorător.

Descoperirea ceaiului este atribuită, de către o legendă indiană, călugărului budist Bodhidharma. Deoarece se apropiau de sfârşit cei şapte ani de contemplaţie fără somn, era foarte obosit. În disperare, a mestecat câteva frunze dintr- un copac din apropiere şi s- a înviorat imediat. Deși India este în prezent una dintre cele mai mari producătoare de ceai, totuşi nu există înregistrări istorice despre consumul ceaiului în India înaintea secolului al XIX- lea. Experimentul de mestecare al frunzelor de către Bodhidhama nu era cunoscut la acel moment.

Alt mit (japonez) despre meditativul călugăr budist Bodhidharma descrie precum că el şi- a aruncat la pământ pleoapele, ce i se închideau, din frustare că nu reuşea să stea treaz. Acolo unde pleoapele lui au căzut se găseau tufişuri de ceai. Frunzele acestor miraculoase tufişuri i- au vindecat oboseala, în mod miraculos. Ceaiul nu este originar din Japonia, aşa că acest mit aduce, cel putin, o explicaţie pentru brusca apariţie pe insule. Realitatea e mai puţin frumoasă: în prima parte a secolului al nouăsprezecelea un călugăr japonez vizitator, numit Dengyo Daishi, a luat cu el, înapoi în China, seminţe de ceai.

Metoda întamplătoare a obţinerii ceaiului atribuită împaratului Shen Nung a rezistat testului timpului. Peste încă 4000 de ani s- a dezvoltat metoda de preparare pe care o folosim astăzi. În timpul dinastiei Ming (1368-1644), chinezii au început să fărâmiţeze frunze de ceai în apă fierbinte. Cu câteva adaptări, ibricul cu capac pentru vin a devenit un vas perfect pentru ceai.

Comercianţii danezi şi portughezi au fost primii, care la începutul secolului al XVII-lea, au introdus în Europa ceaiul chinezesc. Portughezii îl importau din portul chinezesc Macao; danezii l- au adus în Europa prin Indonezia.