Periuța de Dinți

Periuţa de dinţi

1. Istoric

Periuţa de dinţi este instrumentul principal folosit pentru îndepărtarea plăcii bacteriene ca parte necesară a controlului bolii carioase şi parodontale.

Scobitoarea, folosită pentru a îndepărta alimentele rămase în spaţiul interdentar, se pare că a fost şi primul dispozitiv executat pentru protejarea dinţilor.

Periuţa de dinţi îşi are originea în beţigaşele pe care le mestecau babilonienii cu 3.500 de ani î.e.n. Grecii antici şi romanii încercau să îşi cureţe cavitatea bucală mestecând un fel de scobitori. Cu timpul, „scobitorile” s-au transformat în beţigaşe de mestecat. Acestea erau confecţionate din lemnul unor arbori cu esenţe aromatice, recunoscuţi pentru calitatea lor de a curăţa şi împrospăta cavitatea bucală, şi aveau dimensiunile unui creion din zilele noastre. Unul dintre capetele unui astfel de beţigaş era mestecat, în timp ce celălalt îndeplinea funcţiile unei scobitori moderne. Utilizarea acestor beţigaşe este confirmată de manuscrise datând din secolul XVII î.e.n.

Periuţa de dinţi a fost inventată de chinezi în secolul XV e.n. Era confecţionată din păr de mistreţ siberian, fixat pe un mâner din os sau din bambus. Totuşi, părul de mistret era cam aspru, astfel încât cei care se spălau pe dinţi pe vremea aceea preferau părul de cal, mai scurt decât cel de mistreţ. Europenii îşi curăţau dinţii după mese cu o pană de gâscă sau cu o scobitoare din argint sau aramă.

La confecţionarea periuţelor de dinţi s-a folosit şi părul altor animale, însă bieţii mistreţi siberieni au fost cei mai vânaţi în acest scop, fiind importaţi pentru părul lor lung mult timp. De fapt, până în secolul XX, când s-a inventat nylonul.În Europa secolelor XVII şi XVIII, dentiştii francezi erau cei care promovau utilizarea periuţelor de dinţi. Părintele periuţei de dinţi moderne este considerat Pierre Fauchard, care în 1728 în chirurgia stomatologică a descris prima periuţă de dinţi recomandând şi detartrajul dentar.

Prima periuţă produsă la scară largă a fost realizată de William Addis din Clerkenwald, Anglia. Succesorii săi vor confecţiona cele mai bune periuţe englezeşti, cu mânere confecţionate din os şi un fir metalic subţire, şi cu fire de păr naturale, de porc, prelevate de la suinele crescute în zone cu climat rece, precum Siberia sau China.

Primul american care a brevetat o periuţă de dinţi a fost H. N. Wadsworth, în 1857. Companiile americane au început să producă în masă periuţe de dinţi începând din 1885. În 1937, în laboratoarele Du Pont din Nemours, SUA, Wallace H. Carothers a inventat nylon-ul. În 1938, noul material a devenit simbolul modernităţii şi al prosperităţii o dată cu comercializarea ciorapilor de damă din nylon şi cu invenţia miraculoasă a doctorului West: periuţa de dinţi cu peri din nylon. Folosirea lor însă intrând în utilizarea zilnică abia după cel de al doilea război mondial. Asta deoarece soldaţii au fost obligaţi să se spele pe dinţi şi au adus acest obicei în familiile lor.

Prima periuţă de dinţi electrică a fost realizată în 1939, în Elveţia, dar a început să fie comercializată abia în 1960, în SUA, de către Squibb; periuţa se numea Broxodent. General Electric a lansat periuţa fără fir, cu acumulatori, în 1961. Interplak a fost prima periuţă de dinţi electrică cu mişcare rotativă destinată uzului la domiciliu, lansată în 1987.

Sunt indicate în special pacienţilor cu aparate ortodontice, cu restaurări protetice complexe şi celor cu handicap. Astăzi, în magazine există nenumărate mărci şi tipuri de periuţe de dinţi. Cu toate acestea, unele populaţii din Africa şi America de Sud continuă să-şi cureţe dinţii cu crengi.

2. Fabricarea periuţei dentare

Periuţele de dinţi sunt realizate din material platisc, adică prin injectarea materialului plastic sub formă de granule într-o maşină de injecţie. Astfel, prin încălzire, materialul este transformat într-o pastă mai mult sau mai puţin groasă, care apoi este injectată în formă şi răcită printr-un circuit de apă, obţinându-se astfel mânerul şi capul periuţei de dinţi. Perii periuţei sunt realizaţi din nailon care sunt amplasaţi astfel încât să asigure un periaj mai bun, neafectând smalţul , dentina, cementul, obturaţiile de compozit, coroanele dentare .

Periuţa de dinţi se compune din mâner, cap şi peri. Mânerul: forma lui trebuie să permită menţinerea, să nu alunece în timpul folosirii, o curbură a mânerului ajută în adaptarea periuţei în zonele distale unde se ajunge dificil. Capul periuţei: să fie suficient de mic pentru a uşura pătrunderea corectă în toate zonele arcadei dentare, dar destul de lung pentru a acoperi mai mulţi dinţi de odată. Perii periuţei sunt: naturali (din păr de porc) sau sintetici (nylon).

3. Alegerea periuţei dentare

Reuşita şi eficienţa profilaxiei odonto-parodontale depind în mare măsură de alegerea corectă a periuţei de dinţi. Eficienţa periajului dentar depinde de caracteristicile periuţei şi de felul cum este confecţionată, astfel încât să fie uşor de utilizat şi potrivită fiecăruia.

Alegerea periuţei dentare depinde de:

- existenţa şi gradul inflamaţiei gingivale;

- tipul gingiei: fină, fragilă, fibroasă, rezistentă;

- prezenţa şi gradul retracţiilor parodontale;

- sensibilitatea dentară;

- nivelul joncţiunii smalţ-cement;

- spaţiile interdentare;

- malpoziţiile dentare, existenţa restaurărilor conjuncte sau a obturaţiilor coronare; incidenţa cariei şi a parodontopatiilor.